Deasupra cortului de mătase al sultanului se înălţă spre zenit dâra strălucitoare a unui mănunchi de artificii roşiatice, ce lăsă în urmă o coadă de fum vizibilă de la mare distanţă. Semnalul aşteptat!

– Tunari, foc! ordonă Hasan Fakih.

Piesele de sub comanda sa bubuiră, scuipându-şi ghiulelele de marmoră asupra fortificaţiilor bizantine.

De pe platforma amenajată în faţa cortului său, Mehmed al II-lea văzu scăpărările de la gurile sutelor de tunuri ce-şi dezlănţuiră urgia asupra zidurilor constantinopolitane. Abia peste câteva clipe îi ajunseră la ureche bubuiturile rostogolitoare. Uriaşul tun al lui Orban le depăşi cu vuietul său infernal. S-ar fi zis că cerul se despicase, slobozind asupra cetăţii un trăsnet cutremurător. Speriat, armăsarul arab al sultanului cabră la verticală. Şi caii ofiţerilor de stat-major se smuciră înspăimântaţi. Mehmed îşi struni armăsarul. Fumul ieşit din gurile pieselor de artilerie ţesu un paravan care acoperi câteva momente fortificaţiile bizantine. Dar briza îl destrămă repede, dezvăluind iarăşi zidurile aparent neatinse.

Marele vizir Khalil lăsă să i se mai liniştească huruitul din urechi, apoi se apropie de sultan.

– Se pare, Mărite Stăpâne, că făgăduielile lui Orban nu se împlinesc atât de repede.

Fraza era întortocheată, dar sensul limpede. Sultanul îl privi pieziş.

– Ai o soluţie mai bună, Khalil?

– Tratativele, Sire. Sunt mai ieftine şi mai puţin zgomotoase.

Mehmed zâmbi.

– Prefer muzica zgomotoasă a tunurilor, Khalil. Şoaptele târguielilor mă îngreţoşează... Câteodată mă întreb cum de nu îţi cresc aripi.

– Aripi, Sire?

– Aripi de porumbel, Khalil. La Curtea mea tu eşti porumbelul păcii.

– Iar Zaganos-Paşa este şoimul războiului, surâse la rândul său marele vizir.

„Eşti îndrăzneţ, bătrânule!” cugetă Mehmed, fără să se supere. Bombardamentul îi crease o stare de bună dispoziţie. Bubuiturile tunurilor făcură iarăşi să se zguduie pământul.

– Răbdare, Khalil! îl povăţui cu bunăvoinţă. Răbdare! Examina iarăşi cu privirile fortificaţiile care continuau să străjuiască trufaşe oraşul romeilor.

– Sunt înarmat cu răbdare, Sire. Aş dori totuşi zidurilor să se deschidă mai înainte ca armatele creştinătăţii să se pună în mişcare...

Mehmed râse.

– Încearcă să vezi lucrurile mai în trandafiriu, Khalil! Dacă şoimii vor da greş, voi apela la porumbei.

Până atunci, ascultă ce minunat sună glasul tunurilor!...

În consiliul de război ţinut la cartierul general după lăsatul serii - cu acompaniamentul neîntrerupt al canonadei - sultanul ascultă rapoartele comandanţilor de mari unităţi, care făcură bilanţul operaţiilor militare din prima zi a asediului. Cei mai mulţi ridicară în slăvi rolul artileriei, fie din convingere, fie spre a fi pe plac sultanului, mare admirator al acestei arme. Scepticii se abţinură să-şi spună cuvântul, spre a nu face notă discordantă în corul de elogii. Karagea-Paşa raportă apoi efectul celor câtorva ieşiri executate de detaşamente inamice, care atacaseră unităţi avansate ale infanteriei turceşti. Vorbi apoi despre pierderile înregistrate de ambele părţi, dar omise a menţiona că pierderile turceşti erau mai numeroase decât cele ale inamicului. Amplifică isprăvile soldaţilor săi.

– Am luat douăzeci de prizonieri, Înălţimea-ta. Mehmed îl privi pe sub sprâncene.

– Numai atâţia?

– Numai atâţia au scăpat cu viaţă, Mărite Stăpâne. Padişahul păru să cugete câteva clipe, apoi se întoarse spre grupul generalilor.

– La miezul nopţii puneţi în funcţie catapultele! Aruncaţi asupra oraşului proiectile incendiare!

Marele vizir slobozi o săgeată împotriva lui Zaganos-Paşa.

– Înălţimea-ta, efectul proiectilelor incendiare nu este deloc faimos. Artificierii noştri n-au reuşit să descopere secretul focului grecesc. M-am întrebat adeseori, Mărite Stăpâne, cum de nu a izbutit Yakub-Paşa să obţină formula focului grecesc, deşi i-am acordat în acest scop fonduri băneşti deosebit de importante?

Nedumerirea exprimată cu falsă naivitate de marele vizir ascundea o acuzaţie gravă. Ce destinaţie dăduse Yakub sumelor repartizate serviciului de spionaj? Aluzia îl atingea şi pe Zaganos-Paşa, şeful direct al lui Yakub. Zaganos se făcu pământiu. Marele vizir îi punea la îndoială cinstea!

– Îngăduie-mi, Puternice Stăpâne, să-l disculp pe Yakub! vorbi cu reţinută mânie vizirul armatei.

Sultanul îi făcu semn să tacă.

– Khalil are dreptate. Proiectilele noastre incendiare sunt nişte surogate ale focului grecesc. Ştiu că Yakub a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a obţine formula pe care romeii au reuşit să o ţină până acum secretă. Evident, chiar dacă eşecurile nu-i sunt direct imputabile, aceasta nu îl absolvă de orice vină.

Şeful serviciului de spionaj simţi că îl podideşte sudoarea. Sultanul i se adresă cu răceală:

– Mi-ai raportat deunăzi că ai numeroşi spioni în tabăra inamică. Trimite-le vorbă să-mi procure neîntârziat formula focului grecesc!

Yakub plecă fruntea.

– Aşa voi face, Înălţimea-ta.

Işak-Paşa interveni în sprijinul marelui vizir, prietenul său, lansând indirect un nou atac insidios împotriva lui Zaganos.

– Îmi permit să raportez Înălţimii-tale nişte deficienţe care ar putea să ne creeze în viitor serioase dificultăţi. În cursul zilei, câteva tunuri au explodat în timpul tragerilor, ucigându-i pe servanţi.

Sultanul se încruntă.

– Ce ai de spus, Zaganos? îi vorbi cu severitate. Arsenalele sunt în grija ta!

– Tunurile au fost suprasolicitate, încercă vizirul armatei să se disculpe. Am dat porunci ca tunurile scoase din uz să fie imediat înlocuite. Arsenalele lucrează în plin, Înălţimea-ta.

– Nu-mi place treaba asta, Zaganos, zise padişahul, posomorându-se. Sabahattin, caii! Vreau să inspectez bateriile de artilerie!

Pe Zaganos îl încolţi brusc frica. Sultanul îi acordase până acum toată încrederea. Dar de la un om ca acesta se putea aştepta la orice. Khalil şi partizanii lui trecuseră la contraofensivă. Îi plăteau, dealtfel, cu aceeaşi monetă. Marele vizir nu uitase că el, Zaganos, şi cu Yakub încercaseră să-l compromită, implicându-l în afacerea Kakulia.

Când sultanul şi generalii ieşiră din cort, luna arunca o lumină alburie asupra taberei turceşti, asupra zidurilor fortificate ale Constantinopolelui, asupra fâşiei de teren liber dintre liniile amice şi inamice. Gurile tunurilor în plină tragere, văzute de departe, scăpărau în întuneric ca nişte pietre de cremene lovite de amnare.

În timpul inspecţiei, sultanul se opri în mijlocul unei baterii, spre a urmări modul în care îşi îndeplineau servanţii funcţiile. Observă că după fiecare tragere servanţii trebuiau să regleze ochirea, fiindcă reculul provocat de explozia pulberii şi de ieşirea ghiulelei din ţeavă mişca tunul din loc. Îşi puse în gând să găsească o soluţie care să înlăture inconvenientele reculului.

La miezul nopţii, catapultele intrară în acţiune. Proiectilele incendiare aruncate de imensele praştii descriau pe cerul de smoală fantastice dâre luminoase, lovind apoi cartierele de locuinţe de