– Poarta Ispigos va fi în grija senatorului Theodoros Paleologos, citi Chrisogeorghis. Căpitanul Gabriele Trevisan, cu detaşamentele de marinari veneţieni şi genovezi, va sprijini trupele care apără Cornul de Aur. În fine, căpitanului Alvisio Diedo i se încredinţează comanda flotei concentrate în portul militar. Zece nave de luptă vor fi aliniate de-a lungul marelui lanţ care închide Cornul de Aur.

Chrisogeorghis făcu o pauză, aşteptând aprobarea împăratului asupra numelor şi comandamentelor citate.

Constantinos clătină din cap în semn de încuviinţare.

– Bine! Continuă!

– Marele amiral Lucas Notaras va comanda primul corp de rezervă amplasat în cartierul Petra, în imediata apropiere a zidurilor dinspre uscat, iar Nicephorios Paleologos va avea în grijă al doilea corp de rezervă, situat pe coama colinei din apropierea bisericii Sfinţii Apostoli.

Împăratul îşi zise cu tristeţe că lunga enumerare de comandamente era impresionantă, dar că în realitate toţi aceşti generali cu nume răsunătoare nu aveau sub comandă decât zece mii de soldaţi. În jur de treizeci şi cinci de mii de romei constantinopolitani ar mai fi fost capabili să poarte armele, dar din apatie, sau, mai grav, din laşitate, preferau să-şi păzească pielea stând în oraş, la adăpost, şi aşteptând desfăşurarea evenimentelor. La aceştia se adăugau călugării antiunionişti, care sabotau pur şi simplu efortul de război. Împăratul încerca o imensă greaţă faţă de aceşti oameni cu simţul datoriei atrofiat. Din fericire, se mai găseau şi monahi care ceruseră să se bată pentru apărarea oraşului. Comandantul lor, Partenios Chrisoloras, stareţul monastirii Sfinţii Apostoli, stătea posomorât, fiindcă monahii lui - pregătiţi milităreşte - fuseseră ignoraţi de generalul Chrisogeorghis. Şi basileul observă omisiunea.

– Chrisogeorghis, ai uitat să citezi corpul înarmat al călugărilor, de sub comanda Prea Sfinţiei-sale stareţul Partenios.

Generalul încercă să o dreagă:

– I-am lăsat la urmă, Sire, spre a-i cita laolaltă cu membrii statului-major al Majestăţii-tale.

– Aşa da!

– Prea Sfinţia-sa stareţul Partenios şi inginerul Johann Grant sunt ataşaţi cartierului general, spre a fi folosiţi acolo unde va socoti de cuviinţă Majestatea-sa împăratul.

În clipa aceea un aghiotant se apropie de basileu.

– Majestate, parlamentari turci s-au înfăţişat la zidurile exterioare şi cer să fie primiţi de Măria-ta, spre a-ţi comunica un mesaj al sultanului Mehmed Khan.

– Am să-i primesc în incinta zidurilor theodosiene. În vreme ce ofiţerul plecă să execute porunca, basileul, urmat de generali, coborî la locul fixat pentru întâlnire.

Parlamentarii - cinci la număr - arborau un steag alb. Fură aduşi în prezenţa împăratului, legaţi cu câte o năframă la ochi. Luxul acesta de precauţiuni, îşi zise Constantinos, era inutil. Desigur că padişahul era temeinic informat de agenţii lui asupra mijloacelor de apărare ale creştinilor.

– Liberaţi-le ochii!

După ce li se desfăcură năframele, parlamentarii salutară pe împărat. În fruntea lor se afla un tânăr arătos, îmbrăcat în haine brodate cu aur. Judecând după vârstă, nu părea să deţină un post prea înalt în ierarhia turcă. Mehmed nu trimisese în solie un mare demnitar, spre a demonstra probabil desconsiderarea sa faţă de împăratul romeilor.

Şeful grupului de parlamentari era Aziz, fostul icoglan. Se simţea mândru fiindcă fusese ales pentru îndeplinirea acestei misiuni. Combinaţiile lui începuseră să dea rezultate. Mizase pe Radu cel Frumos, şi odată cu intrarea tânărului prinţ în graţiile sultanului, făcuse şi el, Aziz, un nou salt în ierarhia palatului, obţinând postul de şef secund al Corpului de Elită.

– Vorbeşte, parlamentarule! îl pofti basileul.

Aziz tuşi, spre a-şi drege glasul. În ciuda siguranţei pe care o afişa, era emoţionat. Nu trecuse nici un an de când părăsise corpul pajilor imperiali, şi acum se afla în faţa autocratorului Constantinos în calitate de purtător de cuvânt al padişahului. Începu să vorbească răspicat, cu emfază:

– Majestate, preaputernicul meu Stăpân, Înălţimea-sa Sultanul Mehmed Khan, îţi trimite un ultim mesaj de pace, sub steagul alb al soliei. Potrivit legii sfinte a Koranului, padişahul doreşte să cruţe pe locuitorii Constantinopolelui de ororile unui asediu, luându-şi angajamentul să nu le vatăme nici familiile şi nici bunurile dacă i se vor supune de bunăvoie. Ţie, Măria-ta, ţi se va îngădui să te retragi cu toate averile tale în orice parte a imperiului tău. Acolo te vei bucura de prietenia stăpânului meu, Sultanul. Dacă vei respinge mâna pe care ţi-o întinde cu augustă clemenţă, nu ţi se va mai arăta nici o îndurare. Oraşul va fi nimicit, iar trupele otomane vor călca pe cadavrele romeilor, tineri şi bătrâni, femei şi copii, fără deosebire.

Basileul ştia că solii sultanului nu îndeplineau decât o formalitate. Nimeni nu avea încredere în cuvântul turcilor. Ori de câte ori asediau câte un oraş, făgăduiau garnizoanei şi populaţiei civile garantarea vieţii şi a bunurilor în schimbul capitulării. Credulii care făceau greşeala să se predea erau trecuţi prin tăişul săbiei.

– Să-i spui stăpânului tău, parlamentarule, că bizantinii vor lupta până la ultimul om pentru libertatea lor şi pentru independenţa imperiului. Ne batem pentru o cauză dreaptă şi suntem siguri că Dumnezeu ne va ajuta să ieşim învingători şi din această încercare. Să-i spui padişahului tău că nu suntem la capătul resurselor, că întreaga creştinătate se va ridica în sprijinul nostru. Dacă va înţelege că dorinţa cea mai vie a bizantinilor este de a trăi în pace şi bună înţelegere cu toţi vecinii, va renunţa la asediu şi se va înapoia în capitala lui, lăsându-ne să ne vedem în linişte de treburile noastre. Dacă vrea război, ne vom bate. Acum eşti liber, parlamentarule, să te întorci la ai tăi!

Aziz salută, apoi făcu stânga împrejur. Solilor turci li se legară iarăşi ochii, apoi fură conduşi spre zidurile exterioare ale fortificaţiilor.

Basileul se întoarse spre generalii săi.

– Din clipa aceasta orice punţi au fost rupte. Dumnezeu să ne ajute!

* * *

Hasan Fakih, comandantul celei de-a douăzecea baterii de tunuri grele privea cu încordare spre înălţimea de dincolo de valea Lycus dominată de cortul purpuriu al sultanului. Aştepta un semnal pentru a începe bombardamentul asupra porţii Region şi a fortificaţiilor care constituiau obiectivul unităţii sale.

Hasan Fakih era mândru fiindcă padişahul încredinţase artileriştilor cinstea de a deschide ostilităţile împotriva capitalei bizantine. Ofiţerii şi soldaţii din celelalte arme erau desigur geloşi pe