Sultanul Mehmed, informat de spectaculoasa paradă militară, în vreme ce asista la asediul Terapiei, se încruntă intrigat. Îl dezinformase oare Yakub-Paşa, furnizându-i cifre inexacte asupra efectivelor armatei bizantine? Dacă basileul dispunea de trupe atât de multe, cum i se raportase de către cei care văzuseră strania defilare, probabilitatea cuceririi Constantinopolelui într-un termen scurt devenea problematică. Dacă ar fi nevoit să ridice asediul capitalei bizantine fără să fi făcut vreo ispravă, reputaţia lui ar suferi o gravă ştirbire. Marele vizir Khalil şi partizanii lui l-ar ridiculiza, iar trupele care se răsculaseră odată împotriva lui ar fi poate ispitite să-l înfrunte iarăşi.

Mehmed chemă la ordin pe Khalil-Paşa şi pe cei patru generali care dirijau asediul Terapiei.

– Dacă până la apusul soarelui Terapia şi Stadionul nu vor cădea în mâinile noastre, să vă spânzuraţi de primul copac înalt întâlnit în cale. Am nevoie de toti soldatii spre a-i concentra sub zidurile Constantinopolelui!

A doua zi de dimineaţă, sub privirile constantinopolitanilor buluciti pe tărmul Mării de Marmara, avu loc altă paradă, de data aceasta nemăsluită. Flota navală otomană, comandată de amiralul Balthoglu, se desfăşură sub zidurile maritime ale oraşului. Sute de corăbii împânziră apele albastre zebrate de valuri înspumate, căci era o zi vântoasă, prevestitoare de vreme urâtă.

Creştinii, militari şi civili, înteleseră că din acest moment turcii îi rupseseră cu desăvârşire de restul lumii. Un cordon neîntrerupt de forţe vrăjmaşe, terestre şi navale, avea să se încolăcească în jurul lor, asemenea unui gigantic şarpe.

În aceeaşi seară, bombardamentul de artilerie încetă brusc. Crainici ai sultanului se apropiară de fortificaţiile dinspre uscat şi vestiră prin portavoce, în greceşte, cucerirea cetăţuilor Terapia şi Studion. În continuare, invitară populaţia oraşului să se adune pe ziduri în ziua următoare, în jurul orei prânzului, spre a asista la tragerea în ţeapă a prizonierilor de război romei. „Aşa pedepseşte Înălţimea-sa Padişahul pe ghiaurii care-i resping ofertele de capitulare necondiţionată. Aceeaşi soartă o vor avea şi apărătorii Constantinopolelui dacă nu se vor preda fără condiţii în cel mai scurt timp.”

Când i se aduse la cunoştinţă hotărârea sultanului, basileul Constantinos simţi că i se încrâncenează pielea.

– Mehmed încalcă cele mai elementare uzanţe internaţionale! rosti cu mânie. Nu este la prima lui crimă de acest fel. Toate popoarele civilizate respectă viaţa prizonierilor. Dar la ce ne putem aştepta de la nişte barbari?

Spre a da o satisfacţie - din nefericire derizorie - supuşilor săi şi spre a dovedi turcilor voinţa-i neclintită de a continua lupta, dădu o proclamaţie, îndemnând trupele creştine să lupte cu cea mai mare dârzenie pentru apărarea oraşului. În încheiere ordonă ca turcii căzuţi în captivitatea bizantinilor să fie spânzuraţi pe zidurile de centură, sub ochii otomanilor, în semn de represalii faţă de executarea prizonierilor romei.

Legile umanitare erau înlăturate de legea Talionului!

* * *

Iakumi Paraskevos stătea ghemuit în pat, ţinându-şi genunchii la gură, şi asculta tremurând zgomotul asurzitor al bombardamentului care potopea de patru zile fortificaţiile dinspre uscat ale Constantinopolelui şi cartierele de locuinţe din preajma acestora. Deşi afară strălucea soarele, în odaie domnea semiîntunericul. Draperiile trase nu lăsau să se filtreze decât o geană de lumină palidă, îngemănată cu lumina gălbuie, muribundă, a unei candele cu untdelemnul pe sfârşite. Câteva icoane vechi erau aşezate pe perete, deasupra unui mic altar de casă.

De aproape un deceniu - căci socoteala exactă a anilor o uitase de mult - Iakumi Paraskevos stătea între cei patru pereţi ai odăii sale. În tot acest timp nu părăsise niciodată casa. Nu vedea nici soarele şi nici lumea de pe stradă decât prin plasa deasă a perdelelor. Cunoscuţii şi vecinii nu mai ştiau dacă trăieşte sau a murit.

Iakumi îşi schimbase voluntar căminul în temniţă, fiindcă nu mai voia să vadă oameni şi nici să fie văzut de aceştia. Singura fiinţă pe care o tolera în preajma lui era Vanghelia, maică-sa. Numai ea păstra legătura cu lumea din afară. Muncea ca să asigure existenţa ei şi a „băiatului”, făcea cumpărăturile, pregătea de mâncare, într-un cuvânt, întreţinea gospodăria şi familia. Iakumi împlinise 27 de ani, dar după înfăţişare, nimeni nu i-ar fi putut aprecia vârsta. Nici el însuşi nu mai ştia cum arată, căci în casă nu exista oglindă. Iakumi avea oroare de propriul său chip şi, într-un fel, repulsia lui era justificată. Lepra îi mâncase obrajii, nasul, buzele, lăsându-i oasele aproape dezgolite de carne. Mâinile, pe care nu putea să nu le vadă, ajunseseră nişte cioturi, cu degete pe jumătate măcinate. De obicei le ţinea înfăşurate în cârpe, ca să-şi ferească privirile de înfăţişarea lor hidoasă.

Se îmbolnăvise la vârsta de 19 ani, pe când părintele său, Dimitraki, era gardian la un lazaret de leproşi din Constantinopole. Tatăl, aflat în contact permanent cu bolnavii, nu se molipsise. În schimb, pacostea îl lovise pe băiat.

De îndată ce Iakumi observase primele semne ale bolii la încheieturile mâinilor, nu mai ieşise din casă. Tatăl, care văzuse în cadrul activităţii lui mii de leproşi, în toate fazele, îi pusese cu precizie, dar şi cu groază, diagnosticul. De atunci, Dimitraki şi Vanghelia îşi ţinuseră fiul închis în odaia lui, păstrând cu străşnicie taina. Dacă s-ar fi aflat în cartier că băiatul are lepră, nimeni şi nimic nu l-ar fi scăpat de o internare în lazaret.

Trecuseră ani. Dimitraki murise după ce fusese lovit în cap cu o piatră de un lepros cuprins de un acces de nebunie furioasă. Vanghelia îl plânsese o vreme, fiindcă îşi pierduse nu numai soţul, ci şi singurul sprijin, dar nu se lăsase doborâtă de disperare. Deoarece fiul ei trebuia hrănit şi protejat, se înhămase singură la muncă.

În voluntara lui închisoare, Iakumi îşi măcină traiul plângându-şi soarta şi aşteptând sosirea de la lucru a maică-şi, cu care schimba câte o vorbă. Pe cât de posac se arăta Iakumi, pe atât de guralivă era Vanghelia. Când îi servea prânzul sau cina, îi povestea tot felul de întâmplări văzute prin oraş.

Viaţa aceasta monotonă se desfăşurase fără zguduiri pentru bietul lepros, până în cea de-a doua zi a asediului. Dimineaţa, maică-sa plecase - ca de obicei -