Cu drag, eu

Mă bag în pat, rămân întins, număr şi renumăr ţiglele acustice de pe tavanul Zonei mele Separate.

O sută patruzeci şi patru.

Plus că mi-e foarte foame. Aş ucide pentru nişte carne de capră.

Asta chiar dacă e clar că rămasul cu mintea la probleme nu le rezolvă. Deşi, pe de altă parte, nu le rezolvi nici dacă gândeşti pozitiv despre ele. Dar măcar atunci te simţi cum trebuie, ceea ce îţi dă – sau ar trebui să-ţi dea – un fel de, mă rog, împuternicire. Iar puterea e bună. Puterea e necesară în stadiul ăsta. E nevoie ca în stadiul ăsta să fiu, cum s-ar zice, o stâncă. Ceea ce trebuie să-mi amintesc acum e că nu-i nevoie să rezolv problemele lumii. Nu-mi stă în puteri să-l vindec pe Nelson, e nevoie să fac doar ce pot face, adică să mă asigur că banii vin în continuare, şi pentru ca banii să vină în continuare e nevoie să rămân cu fruntea sus, ca să continui să-mi fac bine treaba. Adică e nevoie să nu mă raportez negativ la probleme în întunericul nopţii din Zona mea Separată, fiindcă, dacă o fac, e posibil să fiu obosit dimineaţa şi prin urmare să nu-mi fac treaba cum se cuvine, ceea ce ar putea să-mi pună în pericol capacitatea de-a face în aşa fel încât să vină banii mai departe, mai cu seamă dacă, de exem­plu, se face şi un Control Inopinat.

Continui să număr ţiglele, dar în timp ce o fac încerc să zâmbesc. Zâmbesc pe întuneric şi aprob încrezător din cap. Încerc să-mi imaginez pozitiv şi creator soluţii surprinzătoare şi inovatoare la problemele pe care le am, cum ar fi să câştig la loto, cum ar fi să se întrerupă Relocarea, cum ar fi să se trezească Nelson într-o dimineaţă vindecat pe deplin.

16

Dimineaţa următoare e din nou dimineaţa când golesc pungile cu Resturi Menajere Umane, pungile cu gunoi şi punga de pe fundul găurii orificiului lucios de metal.

Bat la uşa Zonei ei Separate.

— Intră, spune ea.

Intru şi-i mimez că visasem o cireadă care acoperea câmpia ca iarba pământului, erau multe vite ca greierii şi totuşi carnea de pe cocoaşele lor semăna cu nişte munţişori etc etc.

— Auzi, îmi pare rău pentru ieri, spune ea. Chiar îmi pare rău. Nu mi-a dat prin cap că răhăţelul ăla o să aibă curaj să vină aici. Şi crezi c-a plătit ca să intre? Mă-ndoiesc profund. Dacă mă-ntrebi, cred c-a sărit gardul, fir-ar să fie.

Vărs gunoiul din coşul ei de răchită în punga mea mare şi albă. Tot în punga mare şi albă vâr punga ei cu articole femeieşti folosite.

— Dar e-un băiat arătos, nu? spune ea.

Aprob scurt din cap. Iau din colţ trei pungi pe care scrie Atenţie Resturi Menajere Umane şi le adaug la punga mea mare şi roz, pe care scrie Atenţie Resturi Menajere Umane.

— Uite ce-i, spune ea. Stau bine? M-ai turnat? Că a fost el aici?

Îi arunc o privire, gen: aşa ar fi trebuit, dar n-am făcut-o.

— Îţi mulţumesc nespus de mult, zice ea. Tare cumsecade eşti. De-acum încolo, n-o mai zbârcesc, jur pe ce am mai sfânt.

Ies cu punga albă de gunoi obişnuit într-o mână şi punga mare şi roz cu Resturi Menajere Umane în cealaltă.

17

Nu e nimeni pe cărare, deşi din direcţia Taberei de Pionieri aud zgomotul unei ape care se revarsă, poate Marele şi Afurisitul Şuvoi? De două ori pe lună se deschide Rezervorul de Apă, râul se lăţeşte şi nu după multă vreme o serie de părţi detaşabile de casă şi vagoane ale Pionierilor, echipate cu baloane gonflabile speciale, plutesc prin apropiere, pe când din difuzoarele lor auzim slab sunetul preînregistrat al unor Colonişti care urlă.

Merg de-a lungul stâncii albe, o iau pe cărarea non-Vizitatorilor, marcată de punctul mic şi galben etc. etc.

Marty e în faţa locuinţei mobile şi schimbă pase cu un copil.

Mă reazem de un copac şi mă apuc de hârţogăraie.

— Bună priză, fiule! îi spune Marty copilului. Ştii să prinzi, nu glumă. Îmi închipui că eşti unul dintre cei mai buni prinzători din şcoala aia.

— Nu prea, tati, spune copilul. Copiii de-acolo prind bine de tot. Cei mai mulţi prind chiar mai bine decât mine.

— Să ştii că într-un fel mă bucur că s-ar putea să pleci de la şcoala aia, zice Marty. Copiii ăia bogaţi. Nu ştiu ce să cred despre ei.

— Nu vreau să plec, spune copilul. Îmi place acolo.

— Păi s-ar putea să trebuiască să pleci, zice Marty. S-ar putea să decidem că e mai bine pentru tine să pleci.

— Fiindcă rămânem fără bani, spune copilul.

— Da şi nu, zice Marty. Rămânem şi nu rămânem. Doar că serviciu’ lui tati e cam, hm, problematic. Bună priză! A fost o priză excelentă. Ia-o de jos. Pune-ţi iar mănuşa. Am aruncat prea tare. Ţi-am smuls mănuşa din mână.

— Cred că am mâna prea moale, spune copilul.

— Ai o mână perfectă, zice Marty. Am aruncat eu prea tare.

— E cam ciudat, tati, spune copilul. Copiii de la şcoală sunt mai buni decât mine la multe lucruri. De fapt, cam la toate. Sunt copii care prind foarte bine. Plus că unii s-au dus în tabăra de baseball şi în tabăra de mate. Plus c-ar trebui să le vezi hainele. Un copil a câştigat un trofeu la golf. Plus că sunt drăguţi. Când ratam câte-o prindere erau chiar foarte drăguţi. Îmi spuneau întotdeauna ceva de genul „Frumos efort“. Şi încercau să-mi arate, ştii? Când lipseam la împărţirea multiplă erau drăguţi. Când mâncam cu degetele erau drăguţi. Când mi se rupeau pantofii la sală erau drăguţi. Un copil mi-a dat pantofii lui.

— Ţi-a dat pantofii lui? spune Marty.

— A fost cu adevărat drăguţ, explică puştiul.

— Cum de ţi s-au rupt pantofii? spune Marty. Unde s-au rupt? De ce s-au rupt? Erau nişte pantofi cât se poate