— O sulă pe care mi-am făcut-o singur la fierărie, zice el. Dar normal că despre asta nu sufli o vorbă.

— O sulă pe care-o încălzeai la spirtieră, spune ea.

— Hai, bagă mare, atacă-mă, zice el. Dă în mine cât ai chef, n-am de ales. Trebuie să fiu aici.

— Cum adică, trebuie să fii aici? spune ea.

— Mami, n-ai fost atentă? strigă el. M-au zburat de la dezintoxicare!

— Păi nu poţi să stai aici, spune ea.

— Trebuie să stau aici! zice el. Unde vrei să mă duc?

— Du-te acasă, spune ea. Du-te acasă cu buni.

— Cu buni? zice el. Mă iei la mişto? O, Doamne, ce s-ar mai distra grupul. Îi spui unui consumator de substanţe neglijent şi foarte afectat să se ducă şi să stea cu bunica lui bolnavă în fază terminală? Aş lua-o de la capăt cu consumu’ neglijent cât ai clipi din ochi. Buni o ţine langa: adu-mi aia, adu-mi ailaltă, stai cu mine, mi-e frică, vorbeşte-mi, mă doare când respir. Am două’ş patru de ani, mami, statu’ după fundu’ altuia mă omoară. Ca să nu mai zic că e dusă, da? Halucinează, gen. Cred că e de la tot sângele ăla din plămâni. Alaltăieri s-a trezit la miezu’ nopţii şi-a zis că-ncercam să-i fur ceva. Îţi vine să crezi? A luat-o pe mirişte! Nu furam. I se încurcaseră colierele şi încercam să le descurc. Iar Keough încerca să m-ajute.

— Keough a fost la noi acasă? spune ea. Parcă ţi-am zis: fără Keough!

— Doamne, mami, Keough e prietenu’ meu, zice el. De fapt, singuru’. Cum vrei să mă-ndrept fără prieteni? Măcar eu am unu’. Tu n-ai nici unu’.

— Am o mulţime de prieteni, spune ea.

— Zi unu’, spune el.

Janet se uită la mine.

Ceea ce probabil că e drăguţ.

Deşi nu-mi dau seama de ce-a trebuit să-mi spună domnul Băţîncur.

— Bine, mami, zice el. Nu vrei să stau aici, n-o să stau aici. Vrei să consum neglijent substanţe, o să consum neglijent substanţe. O să vând droguri şi-o să trăiesc în şanţ. Asta vrei?

— Să vinzi droguri? spune ea. Cine-a pomenit de vândut droguri?

— Keough a făcut-o, zice el. La asta ajungem până la urmă, atât de mare e nevoia de substanţe. N-avem ce face.

— Păi nu vreau să vinzi droguri, spune ea. Ches­tia asta nu-mi convine.

— Dar să trăiesc în şanţ e OK, zice el.

— Dacă vrei să trăieşti în şanţ, trăieşte-n şanţ, spune ea.

— Nu vreau să trăiesc în şanţ, zice el. Vreau să-mi schimb viaţa. Dar ca să-mi schimb viaţa mi-ar prinde bine să am nişte bani. Douăzeci de dolari, gen. Ca să mă-ntorc şi să cumpăr chestiile alea pentru petrecere. Vuvuzelele şi toate alea. Vreau să-mi iau revanşa faţă de prieteni.

— Despre asta-i vorba? spune ea. Vrei bani? Păi n-am douăzeci de dolari. Şi n-ai nevoie de vuvuzele ca să dai o petrecere.

— Dar vreau vuvuzele, zice el. E mult mai mare distracţia cu vuvuzele.

— Nu am douăzeci de dolari, spune ea.

— Mami, te rog, zice el. Întotdeauna mi-ai fost alături. Şi simt o chestie nasoală de data asta. Că s-ar putea să fie ultima mea şansă.

Mă trage într-o parte.

— Ţi-i dau înapoi la salariu, spune ea.

O privesc ţintă.

— Hai, frate, spune ea. E fiu-meu. Doar ştii cum e. Ai un copil bolnav, am un copil bolnav.

Ezit între da şi nu. Copilul meu bolnav are câţiva anişori. Copilul meu bolnav nu e escroc.

Deşi în clipa asta merită să dai douăzeci de dolari ca să nu-l mai vezi pe tip în peşteră.

Mă duc la Zona mea Separată şi iau cei douăzeci de dolari. I-i dau ei, iar ea i-i dă lui.

— Excelent! spune el şi iese valvârtej pe uşă. Pe maică-ta poţi să te bazezi mereu.

Janet se duce direct în Zona ei Separată. Tot restul după-amiezii o aud plângând în hohote.

Plângând în hohote sau râzând.

Probabil plângând în hohote.

Când se schimbă calitatea luminii, mă duc la Zona mea Separată. Fac o cacao. Deretic puţin. Scot un Formular de Evaluare Zilnică a Prestaţiei Partenerei.

Acum chiar a întrecut măsura. Copilul ei intră în peşteră în haine de stradă, vorbeşte engleză în peşteră, ea îi răspunde tot în engleză, amândoi vorbesc urât de multe ori, iar apoi ea îşi petrece toată după-amiaza hohotind de plâns în Zona Separată.

Pe de altă parte, ce-ar trebui să fac, să dau în gât o prietenă cu o mamă muribundă în ziua când află că băiatul ei paradit e chiar mai paradit decât crezuse iniţial?

Observ vreo dificultate de comportament? Nu observ. Care e evaluarea generală a Partenerei? Foarte bună. Există Situaţii care necesită Mediere?

Nu există.

Îl trimit prin fax.

15

Noaptea târziu, faxul meu scoate zgomotul care anunţă de obicei primirea unui fax.

De la Louise:

Zi proastă, spune ea. A avut febră, după care s-a răcit brusc. Şi are picioarele foarte umflate. În unele locuri, pielea pare gata să-i crape. A mâncat două mâini de cereale Chex uscate toată ziua. Şi, o, Doamne, s-a văicărit întruna, amărâtul. A stat toată ziua pe grătarul de la şemineu în chiloţi şi s-a uitat pe geam. A întrebat întruna unde-i tati şi de ce nu-i aici? Plus că evemplorina s-a scumpit şi 120 de pastile costă 70 de dolari. Dumnezeule, hămăleală şi iar hămăleală, ar trebui să mă vezi, arăt de nouăzeci de ani. Pe lângă asta, o bucată mare din marginea acoperişului sau dintr-un perete lateral s-a prăvălit spre noi pe când ne suiam în maşină şi a fost cât pe-aci să-i omoare pe gemeni. Cei de la asigurări au zis că n-o să plătească. Ce fac, o las aşa? O să se întâmple ceva rău cu lemnul de dedesubt dacă nu-l batem la loc în cuie? Pfui. Nu-mi trimite fax de răspuns, mă duc să