— La sală, spune copilul. S-au rupt la sală şi mi-a ieşit piciorul. Pe urmă, copilul care-a făcut schimb cu mine i-a purtat cu piciorul ieşit. A zis că nu-l deranjează. Dar, chiar şi cu piciorul ieşit, tot a fugit mai repede ca mine. A fost cu adevărat drăguţ.

— Te-am auzit de prima dată, spune Marty. A fost cu adevărat drăguţ. O fi fost în tabăra de drăguţi. O fi fost în tabăra de dat pantofi.

— Păi nu ştiu dacă au genul ăsta de tabără, spune copilul.

— Uite ce-i, nu trebuie să te duci în tabără ca să ştii cum să fii drăguţ, spune Marty. Şi nu trebuie să fii bogat ca să fii drăguţ. Trebuie doar să fii drăguţ. Crezi că trebuie să fii bogat ca să fii drăguţ?

— Aşa cred, spune copilul.

— Nu, nu, nu, spune Marty. Nu trebuie. Tocmai asta vreau să zic. Nu trebuie să fii bogat ca să fii drăguţ.

— Dar ajută? spune copilul.

— Nu, zice Marty. E tot aia. N-are nici o legătură cu bogăţia.

— Ba cred că ajută, spune copilul. Fiindcă după aia nu mai trebuie să-ţi faci griji c-o să ţi se rupă pantofii.

— Ei, căcat, zice Marty. Nu eşti bogat, dar eşti drăguţ. Pricepi? Ai fost şi tu drăguţ, nu? Când i s-au rupt altcuiva pantofii ai fost drăguţ, da?

— Nu i s-au mai rupt nimănui pantofii, spune copilul.

— Încerci să-mi spui c-ai fost singuru’ copil din toată şcoala aia căruia i s-au rupt pantofii? zice Marty.

— Da, spune copilul.

— Îmi vine greu să cred, zice Marty.

— Odată, puştiul ăla, Simon…? spune copilul. I s-au rupt pantalonii.

— Păi vezi? zice Marty. Asta e şi mai rău. Fiindcă ţi se văd chiloţii. Ţie nu ţi s-au rupt niciodată pantalonii. Fiindcă ţi-am cumpărat pantaloni buni. Asta nu-nseamnă că pantofii pe care ţi i-am cumpărat nu erau buni. Erau foarte buni. Printre cei mai buni. Păi şi ce-a făcut puştiu’ ăsta, Simon? Când i s-au rupt pantalonii? S-a necăjit? Au râs ceilalţi de el? A-nceput să plângă? I-ai sărit în ajutor? L-ai consolat în vreun fel? Ştii ce înseamnă să consolezi? Înseamnă să spui ceva drăguţ. I-ai spus ceva drăguţ când i s-au rupt pantalonii?

— Nu tocmai, spune copilul.

— Dar ce i-ai spus? zice Marty.

— Păi băiatul ăla, Simon, mirosea urât, da? spune copilul. Avea un miros al lui, da?

— Ceilalţi copii au râs de el că mirosea? zice Marty.

— Uneori, spune copilul.

— Dar de mirosu’ tău n-au râs, zice Marty.

— Nu, spune copilul. Au râs că mi s-au rupt pantofii.

— Totuşi, păcat de puştiu’ ăla care miroase urât, zice Marty. E clar că nu poate să-ţi placă un asemenea copil. Unde le-o fi fost capu’ părinţilor? Nu l-au învăţat să se spele? Bine măcar că tu n-ai râs că mi­rosea. Chit că restul copiilor au făcut-o.

— Mă rog, am cam făcut-o şi eu, spune copilul.

— Când? zice Marty. În ziua când i s-au rupt pantalonii?

— Nu, spune copilul. În ziua când mi s-au rupt pantofii.

— Probabil că-şi bătea joc de tine chiar în ziua aia, sugerează Marty.

— Ba nu, spune copilul. Stătea acolo, atâta tot. Dar câţiva copii se uitau ciudat la pantoful meu. Fiindcă-mi ieşise piciorul, da? Aşa că l-am întrebat pe Simon de ce mirosea atât de urât.

— Iar ceilalţi copii au râs? zice Marty. Li s-a pă­rut o poantă bună? Şi el ce-a zis? A-ncetat să-şi bată joc de pantofii tăi?

— Păi de fapt nici nu începuse, spune copilul. Dar era pe punctul.

— Cred şi eu că era, zice Marty. Dar l-ai ţintuit locului. Ce-a zis? După ce i-ai dat-o pe-aia cu mirositu’?

— A zis că poate mirosea, dar măcar n-avea pantofi ieftini, spune copilul.

— Deci a-ntors-o şi-a trecut la atac, zice Marty. Foarte isteaţă, puşlamaua mică. Auzi, dar să ştii că pantofii ăia n-au fost ieftini. Am dat bani buni pe pantofii ăia.

— Bine, spune copilul şi aruncă mingea în pădure.

— Frumoasă aruncare, zice Marty. Foarte puternică.

— Dar cam strâmbă, spune copilul şi-o zbugheşte în pădure după minge.

— Puştiu’ meu, îmi zice Marty. A venit în vacanţă. L-am dat la internat. Doar ce-i mai bun pentru copilu’ meu! Vreau să zic, pân-o să ne-nchidă. Ai auzit ceva? Ceva de rău? Cică s-ar putea să pună lacătu’ pe Oile Pot Paşte în Siguranţă. Asta înseamnă cam cinşpe ciobani. Ceea ce m-ar termina. Trag multe foloase de pe urma lor. Nu-i cazul să-ţi spun, sunt cu căcatu’ la cur. Fiindcă, dacă mă-nchid, ce crezi c-o să se-ntâmple cu puştiu’ ăla care acum e-n pădure? Internat? Crezi c-o să mai pupe internat? O laie pompierească. N-o să mai pupe internat, o să pupe fix opusu’ internatului şi o să fie al dracului de supărat.

Copilul iese alergând din pădure, cu mingea în mână.

— Despre ce vorbiţi? spune el.

— Despre tine, zice Marty şi-l prinde pe după cap. Despre cât eşti de mare. Despre cât eşti de simpatic.

— Aha, spune copilul şi zâmbeşte cu toată gura.

18

În seara aceea pe la nouă aud un fel de ţipăt din Zona Separată a lui Janet.

Un ţipăt şi pe urmă ceva care seamănă cu un plâns în hohote.

Apoi un hohotit mai puternic şi poate ceva care se sparge, eventual faxul?

Mă duc la ea la uşă, o întreb dacă e OK şi ea-mi spune să mă car.

Nu pot să adorm la loc. Aşa că-i trimit un fax lui Louise.

Toate bune? îi scriu.

Cam în zece minute primesc răspunsul pe fax.

A pomenit vreodată doctorul Evans despre pierderea completă a mobilităţii? scrie în el. Vreau să spun completă. Azi i-am dus pe copii în parc, l-am lăsat liber pe Ace, iar el a văzut o pisică şi a zbughit-o după ea. Când m-am întors cu Ace de mână, Nelson parcă înţepenise într-un tub