— Păi, cinzeaca asta e luată chiar din banii ei, zise Marmeladov adresându-i-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat treizeci de copeici, cu mâna ei, ultimele, am văzut cu ochii mei că doar atât avea... Nimic n-a spus, doar s-a uitat la mine, fără o vorbă... Nu cum te-ai uita pe pământ, ci ca acolo sus... unde omul e compătimit, e plâns, dar nu i se reproşează nimic, nu! Parcă e şi mai dureros, e mai dureros când nu ţi se reproşează nimic! Treizeci de copeici, da. Măcar că acum are şi ea nevoie de ele, nu? Dumneavoastră ce credeţi, dragă domnule? Acum trebuie să aibă grijă să fie curată. Iar curăţenia asta, care nu-i ca toate, costă bani, înţelegeţi? Înţelegeţi? Ei, iar eu, uite, tatăl ei bun, i-am luat astea treizeci de copeici ca să mă dreg, ca să le beau! Le-am şi băut!... Păi cine să aibă milă de unul ca mine? Ai? Dumneavoastră, domnule, vă e milă de mine, da sau nu? Spuneţi, domnule, da sau nu? He-he-he!

Dădu să-şi toarne în pahar, dar nu mai avu ce. Cinzeaca era goală.

— Şi de ce i-ar fi milă de tine? îi strigă crâşmarul, care se nimerise iar prin preajmă.

Izbucniră din nou râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau nu numai cei care ascultaseră, ci şi cei care nu ascultaseră, doar la vederea mutrei fostului funcţionar.

— Milă! De ce i-ar fi milă de mine? răcni deodată Marmeladov, sculându-se în picioare şi întinzând un braţ înainte, vădit inspirat, de parcă atât aşteptase. De ce i-ar fi milă de mine, zici? Da, eu nu merit milă! Eu trebuie să fiu răstignit, răstignit pe cruce, nu compătimit! Dar răstigneşte, judecătorule, răstigneşte, iar după ce răstigneşti, ai milă! Atunci o să vin singur la tine să mă răstigneşti, că nu de veselie beau, ci de durere şi lacrimi!... Crezi oare, crâşmarule, că mi-a plăcut cinzeaca ta? Durere, durere, asta caut eu pe fundul paharului, durere şi lacrimi, am gustat din ele şi sunt osândit; iar milă de noi are numai cel care a avut milă de toţi şi a înţeles tot, El este singurul nostru judecător. O să vină în ziua judecăţii şi o să întrebe: „Unde este fiica aceea care s-a jertfit pentru o mamă vitregă rea şi pentru copilaşii nevârstnici ai altora? Unde este fiica aceea care nu s-a îngrozit de tatăl ei pământesc, un beţiv nemernic, şi i-a arătat milă?“. Şi o să spună: „Vino! Te-am iertat o dată... Iertate îţi sunt şi acum păcatele, căci ai iubit mult...“ Şi o s-o ierte pe Sonia mea, o s-o ierte, ştiu că o s-o ierte... Aşa am simţit în inima mea mai deunăzi, când m-am dus la ea! Pe toţi o să-i judece şi o să-i ierte, şi pe cei buni, şi pe cei răi, şi pe cei înţelepţi, şi pe cei smeriţi... Iar când va sfârşi cu toţi, atunci va grăi către noi: „Haideţi, va spune, apropiaţi-vă şi voi! Haideţi, beţivilor, haideţi neisprăviţilor, haideţi neruşinaţilor!“. Atunci ne vom duce cu toţii, fără să ne ruşinăm, şi vom sta dinaintea Lui. Şi El va spune: „Nişte porci, asta sunteţi! Fiara v-a dat chipul ei şi şi-a pus pecetea asupra voastră; dar apropiaţi-vă şi voi!“. Atunci or să spună cei înţelepţi, cei învăţaţi: „Doamne, de ce-i primeşti pe ăştia?“. Şi El va răspunde: „Îi primesc, înţelepţilor, îi primesc, învăţaţilor, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a socotit vrednic de asta...“ Şi îşi va întinde braţele către noi... iar noi vom cădea dinaintea Lui... şi vom plânge... şi vom înţelege tot! Atunci vom înţelege tot!... Toţi vor înţelege... şi Katerina Ivanovna... şi ea o să-nţeleagă... Doamne, vie împărăţia Ta!

Se lăsă pe laviţă, istovit şi sleit, fără să se uite la nimeni, uitând parcă tot ce era în jur şi adâncindu-se în gânduri. Vorbele lui avură un oarecare efect: pentru o clipă se făcu tăcere, dar pe urmă se porniră din nou râsetele şi ocările:

— A zis-o!

— Vorbeşte gura fără el!

— Conţopist, ce mai!

Şi aşa mai departe.

— Haidem, domnule, spuse deodată Marmeladov, ridicând capul şi adresându-i-se lui Raskolnikov, poate mă duceţi şi pe mine la casa lui Kosel, în curte. E timpul să mă-ntorc... la Katerina Ivanovna.

Raskolnikov voia de mult să plece şi se gândise deja să-l ajute. Marmeladov se dovedi a fi mult mai puţin bun de picioare decât de gură şi se sprijini cu toată greutatea de el. Nu aveau de mers decât două-trei sute de paşi. Pe măsură ce se apropiau de casă, agitaţia şi frica puneau tot mai mult stăpânire pe omul acela beat.

— Nu de Katerina Ivanovna mi-e mie frică acum, bălmăji el pradă neliniştii, şi nici c-o să mă ia de păr. Ce păr, asta-i nimic! Vă spun eu! Ar fi chiar mai bine dacă m-ar lua de păr, nu de asta mi-e mie frică... de ochii ei mi-e frică... da... de ochi... Şi de petele roşii de pe obrajii ei mi-e frică... şi de respiraţia ei... Ai văzut vreodată cum respiră bolnavii... când sunt furioşi? Şi de plânsetele copiilor mi-e frică... Dacă Sonia nu le-a dat de mâncare... chiar nu ştiu, nu ştiu ce s-a întâmplat! Dar de bătăi nu mi-e frică... Aflaţi, domnule, că pentru mine bătăile astea nu sunt un chin şi nu mă dor, chiar am o mulţumire... Nici n-aş putea fără ele. E mai bine aşa. Las’ să mă bată, să-şi descarce sufletul... e mai bine. Iacătă şi casa, casa lui Kosel. Lăcătuşul ăla neamţ, bogat... Haidem!

Intrară în curte şi urcară până la catul al patrulea. Cu cât urcai mai sus,