Marmeladov se opri din nou, pradă unei emoţii puternice. În clipa aceea apăru din stradă o ceată de cheflii, deja beţi, iar la intrare se făcură auzite o flaşnetă tocmită şi un glăscior dogit de copil de şapte ani, care cânta Cătunul. Se stârni larmă. Crâşmarul şi slugile se duseră să-i servească pe nou-veniţi. Marmeladov, fără să le dea nici o atenţie, îşi reluă povestirea. Părea să-l fi ajuns deja băutura, dar cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai dornic de vorbă. Amintirea recentei izbânzi cu slujba părea să-l însufleţească şi chiar făcea să i se lumineze chipul. Raskolnikov asculta cu atenţie.

— Asta a fost, domnul meu, acum cinci săptămâni. Da... De cum au aflat Katerina Ivanovna şi Sonecika vestea asta, Doamne, m-am simţit în al nouălea cer, ce mai. De unde zăceam ca o vită şi auzeam doar ocări, acuma mergeau în vârful picioarelor şi-i potoleau întruna pe copii: „Semion Zaharâci e obosit de la serviciu, se odihneşte, şşş!“. Mă tratau cu cafea înainte să plec la slujbă, cu frişcă! S-au apucat să cumpere frişcă adevărată, vă-nchipuiţi! Şi de unde-or fi încropit unsprezece ruble şi cincizeci de copeici pentru nişte haine cum se cuvine, e de neînţeles. Da, cizme, plastroane de percal, din cele mai bune, mundir, şi toate pe unşpe’ ruble jumate şi în cea mai bună stare. Vin acasă după prima zi de slujbă şi ce-mi văd ochii: Katerina Ivanovna pregătise două feluri, supă şi carne sărată cu hrean, ceva ce nu pomeniserăm în viaţa noastră. Ea, care n-avea barem o rochie, acuma ziceai că e gata de vizită, se gătise cu te miri ce, cum au ele talentul să facă totul din nimic: se piaptănă, îşi pune un guleraş curat aici, nişte manşetuţe colo, şi poftim, parcă-i alta, mai tânără şi mai frumoasă. Sonecika, porumbiţa mea, ne mai ajuta doar cu bani, că acuma, zice, nu se cuvine să trec prea des pe la voi o vreme, o să vin doar seara, să nu mă vadă nimeni. Auziţi dumneavoastră! Mă duc să trag un pui de somn într-o după-amiază şi ce credeţi? Katerina Ivanovna nu s-a mai putut abţine să-mi spună: acum o săptămână se certase cu gazda, Amalia Fiodorovna, la cuţite, şi-acuma o poftise la o ceaşcă de cafea. Două ceasuri au stat la taclale pe şoptite: „Acum Semion Zaharâci are slujbă, a zis ea, şi primeşte leafă; s-a dus chiar el la Excelenţa Sa, iar Excelenţa Sa a ieşit în persoană şi le-a poruncit tuturor să aştepte, apoi l-a luat de braţ pe Semion Zaharâci şi l-a condus, pe lângă toţi, la el în cabinet“. Auziţi dumneavoastră? „Bineînţeles, a zis el, Semion Zaharâci, eu nu ţi-am uitat meritele şi, chiar dacă nu te-ai dezbărat de neserioasa dumitale slăbiciune, pentru că ai făgăduit, ca să nu mai spun că fără dumneata nici nu mergeau treburile (auziţi dumneavoastră!), mă bizui pe cuvântul dumitale nobil“, adică ea, ca să vă spun, s-a apucat să scornească toate astea, dar nu că i-a venit aşa, doar ca să se laude, nu, ea crede tot, îşi alină necazurile cu scorneli, Doamne Dumnezeule! Şi n-o condamn, nu, pentru asta n-o condamn!... Acum şase zile, când i-am adus prima leafă până la ultimul bănuţ – douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici –, mi-a spus „drăguţule“: „Un drăguţ, asta eşti!“, a zis. Asta când eram doar noi doi, înţelegeţi? Şi ce poţi să vezi la mine, ce soţ grozav sunt eu? Dar ea m-a ciupit de obraz. „Un scump, asta eşti!“, a zis.

Marmeladov se opri, dădu parcă să zâmbească, dar bărbia începu brusc să-i tremure. Se stăpâni însă. Cârciuma, omul acela cu înfăţişare decrepită, cu cele cinci nopţi ale lui pe şlepurile cu fân, cu cinzeaca şi, peste toate, cu dragostea aceea bolnăvicioasă pentru soţia şi familia lui, îl năuciseră pe ascultătorul său. Raskolnikov asculta încordat, dar încerca o senzaţie nefirească. Îi era necaz că venise aici.

— Stimate domn, stimate domn! exclamă Marmeladov venindu-şi în fire. O, domnul meu, poate că toate astea vi se par ridicole, ca şi celorlalţi, şi vă tulbur cu toate amănuntele astea nenorocite ale vieţii mele domestice, dar pentru mine nu sunt de râs! Fiindcă eu le simt pe toate pe pielea mea... Şi toată ziua aceea ruptă din rai a vieţii mele, toată seara aceea mi le-am petrecut lăsându-mi gândul să zboare la cum o să le aranjez pe toate, cum o să le iau hăinuţe copiilor, cum o să-i asigur ei liniştea, cum o s-o scap pe singura mea fiică de ruşine şi o s-o aduc înapoi în sânul familiei... Şi la multe altele... Fiindcă, domnule, asta nu-i oprit. Ei bine, domnul meu (Marmeladov tresări brusc, înălţă capul şi se uită ţintă la ascultătorul său), ei bine, a doua zi după toate visurile astea (vasăzică, exact acum cinci zile), spre seară, prin tot felul de tertipuri şi înşelăciuni, ca un hoţ, i-am furat Katerinei Ivanovna cheia de la cufărul ei, am luat ce rămăsese din leafa pe care i-o dădusem, nici nu mai ştiu cât, şi poftim, uitaţi-vă la mine, asta-i tot! E a cincea zi de când n-am mai dat pe-acasă şi ele mă caută, cu slujba s-a zis, mundirul l-am lăsat în crâşma de la Podul egiptean, în schimbul costumaţiei ăsteia... şi totul s-a dus de râpă!

Marmeladov se plesni cu pumnul peste frunte, îşi încleştă dinţii, închise ochii şi se lăsă greu cu cotul pe masă. Dar într-o clipă chipul i se transformă şi, arborând un aer şiret şi cumva obraznic, se uită la Raskolnikov, izbucni în râs şi spuse:

— Astăzi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bani de băut, să mă dreg de mahmureală! He-he-he!

— Să nu