Uşiţa afumată din capul scării, de la ultimul cat, era deschisă. Un muc de lumânare lumina camera peste poate de mizeră, lungă de vreo zece paşi; puteai s-o cuprinzi toată dintr-o privire de la intrare. Totul era aruncat claie peste grămadă, mai ales bulendre de-ale copiilor. În fund, într-un colţ, era întins un cearşaf numai găuri, după care se afla probabil patul. În cameră nu se găseau decât două scaune şi un divan nenorocit, cu o muşama pe el, iar în faţa lui – o masă veche de bucătărie, din lemn de brad nevopsit, neacoperită cu nimic. Pe un colţ al mesei, într-un sfeşnic de fier, stătea mucul gata să se stingă al unei lumânări de seu. Familia lui Marmeladov părea să locuiască într-o cameră a ei, nu în cotlonul acela, dar odaia lor era una de trecere. Uşa ce dădea spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lieppewehsel stătea întredeschisă. De dincolo răzbătea larmă – ţipete şi hohote de râs. Se pare că se jucau cărţi şi se bea ceai. La răstimpuri se făceau auzite cele mai slobode cuvinte.

Raskolnikov o recunoscu imediat pe Katerina Ivanovna. Era o femeie înfiorător de slabă, fină, destul de înaltă şi de zveltă, cu un păr şaten încă splendid şi cu obrajii acoperiţi într-adevăr de pete roşii. Umbla înainte şi-napoi prin odaia aceea mică, cu braţele strânse la piept, cu buzele uscate şi respirând întretăiat. Ochii îi luceau febril, dar privirea lor era tăioasă şi încremenită, iar în lumina tremurătoare a mucului de lumânare ce stătea să se stingă, chipul ei ofticos, agitat, avea ceva nefiresc. Raskolnikov îi dădu cam treizeci de ani şi se gândi că, într-adevăr, nu era de nasul lui Marmeladov. Katerina Ivanovna nu-i văzuse şi nici nu-i auzise. Părea adâncită în gânduri, surdă şi oarbă la tot ce se întâmpla. În cameră era un aer înăbuşitor, dar ea nu deschidea geamul; de pe scară venea un miros urât, dar uşa stătea deschisă; din camerele dinăuntru intrau pe cealaltă uşă, deschisă şi ea, valuri de fum de tutun care o făceau să tuşească, dar nu închidea uşa. Copilul cel mic, o fetiţă de şase ani, dormea pe podea, mai degrabă stând în fund, ghemuită şi cu capul sprijinit de divan. Băieţelul, mai mare cu un an, tremura tot într-un colţ şi plângea. Pesemne tocmai fusese bătut. Fetiţa cea mare, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţirică întocmai ca un chibrit, într-o cămăşuţă ruptă toată şi cu o pelerină veche din postav, care-i rămăsese mică de vreo doi ani şi abia dacă-i ajungea până la genunchi, aruncată peste umerii goi, stătea lângă frăţiorul ei, în colţ, cu un braţ lung şi uscat petrecut pe după gâtul lui. Încerca să-l aline, şoptindu-i întruna ceva ca să nu înceapă iar să scâncească, şi în acelaşi timp o urmărea pe maică-sa cu ochii ei întunecaţi, imenşi, care păreau şi mai mari pe feţişoara ei jigărită şi speriată. Marmeladov, fără să treacă pragul camerei, îngenunchease chiar în uşă şi îl împingea pe Raskolnikov în faţă. Femeia, văzând un necunoscut, se opri năucă dinaintea lui, dar se dezmetici într-o clipă şi păru să se întrebe: „Ăsta ce-o fi căutând aici?“. Însă probabil îşi închipui imediat că trecea prin camera lor ca să ajungă în cea de alături. De îndată ce-şi închipui asta, nu-i mai dădu nici o atenţie, se îndreptă spre uşa de la scară ca s-o închidă şi, brusc, scoase un ţipăt când îşi văzu soţul stând în genunchi în prag.

— A! strigă scoasă din minţi. Te-ai întors, ocnaşule, monstru ce eşti!... Dar banii unde sunt? Ce ai în buzunar, ia să văd! Dar astea nu-s hainele tale! Unde-ţi sunt hainele? Unde-s banii? Spune!

Se năpusti la el să-l caute. Marmeladov desfăcu imediat braţele în lături, ascultător şi supus, ca să-i poată scotoci mai uşor prin buzunare. Dar de bani, nici urmă.

— Unde-s banii? strigă ea. O, Dumnezeule, i-o fi băut pe toţi! Doar mai rămăseseră douăsprezece ruble în cufăr!...

Brusc, ca turbată, îl înşfăcă de păr şi îl trase înăuntru. Marmeladov o ajuta, târându-se spăsit în genunchi după ea.

— Asta-mi dă mulţumire! Nu mă doare, îmi dă mulţumire, sti-ma-te domn! striga târât de păr şi chiar izbit cu fruntea de podea.

Copila care dormea pe jos se trezi şi se porni să plângă. Băieţelul din colţ nu se mai putu stăpâni, începu să tremure, să ţipe şi se aruncă în braţele surorii lui cuprins de o spaimă cumplită, aproape într-o criză convulsivă. Fetiţa cea mare tremura ca varga.

— A băut tot, tot a băut! ţipa disperată sărmana femeie. Iar astea nu-s hainele lui! Sunt lihniţi de foame, lihniţi de foame sunt! (Frângându-şi mâinile, arăta spre copii.) O, blestemată viaţă! Şi dumitale, dumitale nu ţi-e ruşine – se repezi deodată spre Raskolnikov – să vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai băut şi tu cu el! Afară!

Tânărul, tăcând mâlc, se grăbi să plece. Între timp uşa din fund se deschisese larg şi din pragul ei priveau câţiva curioşi. Capete ce râdeau obraznic, cu ţigări şi lulele în gură, acoperite cu tichii, îşi întindeau gâturile. Mai încolo se zăreau câteva siluete cu halate larg desfăcute, lăsând să se vadă o îmbrăcăminte necuviincios de sumară, unele cu cărţi de joc în mâini. Făcură mare haz când Marmeladov, târât de păr, strigă că asta îi dă mulţumire. Începură chiar să păşească în cameră; în cele din urmă, se auzi o voce stridentă, care nu prevestea nimic bun: Amalia Lieppewehsel în persoană îşi croia drum printre ei ca să facă ordine cum ştia ea