şi să o sperie pentru a suta oară pe nenorocita femeie, poruncindu-i cu tot felul de ocări să părăsească chiar mâine apartamentul. Pe când ieşea, Raskolnikov mai apucă să vâre o mână în buzunar şi, găsind cei câţiva gologani de aramă rămaşi de la rubla schimbată la cârciumă, îi puse pe furiş pe pervazul ferestrei. Pe urmă, când era deja pe scară, îi păru rău şi se gândi să se întoarcă.

„Poftim ce prostie am făcut, se gândi, doar ei o au pe Sonia, în timp ce mie-mi crapă buza.“ Însă dându-şi seama că nu mai avea cum să-i ia înapoi, flutură din mână şi o luă spre casă. „Dar şi Sonia are nevoie de pomezi, îşi continuă gândul mergând pe stradă şi pufnind sarcastic, curăţenia asta costă bani... Mda! Dar poate că Sonecika nu scoate nici un ban astăzi, că nici aici nu se merge la sigur, e ca şi cu vânătorii de fiare sălbatice sau cu căutătorii de aur... şi-atunci poate că mâine ar fi cu toţii în pom fără banii mei... Vai de tine, Sonia! Halal sursă au reuşit să-şi găsească! Şi se folosesc de ea! Că doar o folosesc deja. Şi s-au obişnuit. Au plâns şi s-au obişnuit. Cu orice se obişnuieşte ticălosul de om!“

Căzu pe gânduri.

— Ei, dar dacă mă înşel? exclamă deodată fără să vrea. Dacă omul nu-i de fapt ticălos, omul în genere, întreg neamul omenesc adică, înseamnă că tot restul sunt doar prejudecăţi care bagă frica în tine şi că nu există nici un fel de oprelişte. Da, aşa trebuie să fie!...

~ III ~

A doua zi se trezi târziu, după un somn agitat, care nu îl întremă. Se sculă plin de fiere, iritat, duşmănos şi îşi privi cu ură cămăruţa. Era o chiţimie de vreo şase paşi în lungime, arătând cum nu se poate mai jalnic cu tapetul ei îngălbenit, plin de praf şi desprins aproape peste tot de pe pereţi, şi atât de scundă, încât numai plăcut nu i-ar fi fost cuiva mai înăltuţ, căci s-ar fi temut întruna să nu dea cu capul de tavan. Mobila se potrivea cu odaia: trei scaune vechi, destul de stricate, o masă vopsită într-un colţ, cu câteva cărţi şi caiete pe ea; praful care le acoperea arăta că nimeni nu mai pusese de mult mâna pe ele; şi, în fine, un divan mare, mătăhălos, ce ocupa aproape tot peretele şi jumătate din lăţimea întregii camere, îmbrăcat cândva în stambă, dar acum zdrenţuit, care-i servea lui Raskolnikov drept pat. De multe ori dormea pe el aşa cum se găsea, fără să se mai dezbrace, fără să aştearnă nimic, acoperit cu paltonul lui vechi şi jerpelit de student, doar pe o pernuţă sub care punea toată lenjeria de corp pe care o avea, curată ori purtată, ca să mai înalţe căpătâiul. În faţa divanului se afla o măsuţă.

Mai jos şi mai rău de-atât ar fi fost greu de ajuns, dar pentru Raskolnikov era chiar bine în actuala sa stare de spirit. Fugise cât putuse de toţi, trăind retras ca o broască-ţestoasă în carapacea ei, şi până şi vederea slujnicei care, trebuind să-l servească, intra din când în când în odaie, îl umplea de fiere şi îl făcea să se crispeze tot. E ceea ce se întâmplă cu unii monomani prea concentraţi asupra unui lucru. Gazda îl tăiase deja de două săptămâni de la masă, dar lui nici nu-i trecea prin minte să se ducă şi să se lămurească cu ea, deşi stătea nemâncat. Nastasia, bucătăreasa şi singura slujnică pe care o avea gazda, era într-un fel bucuroasă de actuala stare de spirit a chiriaşului şi încetase cu totul să mai deretice şi să mai măture în camera lui, abia dacă punea mâna pe mătură o dată pe săptămână, iar atunci dacă se nimerea pe-acolo. Ea îl şi sculase din somn acum.

— Scoală, de ce dormi? strigă stând lângă patul lui. E ceasul zece! Ţi-am adus un ceai. Vrei o ceaşcă? Nu vezi că te-ai jigărit?

Chiriaşul deschise ochii, tresări şi o recunoscu.

— Ce ceai, de la gazdă? întrebă înălţându-se puţin de tot pe sofa cu o figură bolnavă.

— Ce gazdă!

Îi puse în faţă ceainicul ei crăpat, care nu mai era plin, şi două bucăţele galbene de zahăr.

— Uite, Nastasia, zise el scotocind prin buzunar (că dormise îmbrăcat) şi scoţând nişte mărunţiş de aramă, te rog, dă fuga şi cumpără-mi o franzelă. Ia şi de la mezelărie puţin salam, din cel mai ieftin.

— Franzela ţi-o aduc numaidecât, da’ nu vrei nişte borş în loc de salam? Borş bun, de ieri, ţi-am pus deoparte de când l-am făcut, da’ ai venit târziu. E gustos.

După ce-i aduse borşul şi Raskolnikov se apucă să mănânce, Nastasia se aşeză alături de el şi începu să sporovăiască. Era de la ţară şi guralivă foc.

— Praskovia Pavlovna vrea să se plângă de tine la poliţie, zise.

El făcu o strâmbătură.

— La poliţie? Da’ ce vrea?

— Păi, nici nu-i plăteşti şi nici nu te muţi. Doar ştii ce vrea.

— Fir-ar să fie, asta mai lipsea, bombăni el scrâşnind din dinţi, nu, nici că se putea să pice mai prost... E o neghioabă, adăugă cu voce tare. Chiar azi mă duc să vorbesc cu ea.

— O fi ea neghioabă, ca şi mine, dar tu, deşteptule, care zaci ca un sac, pe tine nu te vezi? Ziceai că înainte te duceai să dai lecţii la copii, acu’ de ce nu mai