— Ba fac..., răspunse Raskolnikov tăios şi parcă în scârbă.

— Şi ce faci?

— O muncă.

— Ce muncă?

— Gândesc, răspunse el serios, după o scurtă tăcere.

Nastasia se puse pe râs. Era de felul ei o fire veselă şi, când o făceai să râdă, râdea pe-nfundate, clătinându-se şi săltând din tot trupul, până i se făcea rău.

— Şi-ai gândit de multe parale? reuşi în cele din urmă să îngaime.

— Fără cizme în picioare nu pot să dau lecţii la copii. Dar scuip pe toate astea.

— Nu scuipa în puţ, că s-ar putea să bei din el.

— Pentru lecţii date la copii nu iei mai nimic. Ce să faci cu câteva copeici? continuă el fără nici un chef, răspunzând parcă propriilor gânduri.

— Păi, vrei să faci avere dintr-odată?

El se uită la ea ciudat.

— Da, dintr-odată, răspunse răspicat după o clipă de tăcere.

— Apăi, ia-o mai moale, că mă sperii! Urât te mai uiţi. Mă mai duc ori ba după franzelă?

— Cum vrei.

— Na, c-am uitat! Aseară, când nu erai aici, ţi-a venit o scrisoare.

— Scrisoare? Mie! De la cine?

— De la cine, nu ştiu. Da’ i-am dat poştaşului trei copeici de la mine. Mi le dai înapoi, nu?

— Adu-mi odată scrisoarea, pentru numele lui Dumnezeu, adu-mi-o! strigă Raskolnikov tulburat la culme. Dumnezeule mare!

Un minut mai târziu apăru şi scrisoarea. Da, era de la mama lui, din gubernia R. De îndată ce o luă, păli. Trecuse ceva vreme de când nu mai primise nici o scrisoare, dar acum mai era ceva care făcu să i se strângă inima.

— Nastasia, du-te, pentru numele lui Dumnezeu; uite-ţi alea trei copeici şi ia-o mai repede din loc, pentru numele lui Dumnezeu!

Scrisoarea îi tremura în mână; nu voia să o deschidă de faţă cu ea; voia să rămână singur cu scrisoarea asta. Când Nastasia ieşi, duse iute scrisoarea la buze şi o sărută; pe urmă rămase încă multă vreme cu ochii la adresa de pe plic, la scrisul acela familiar şi drag, mărunt şi puţin aplecat, al mamei, care-l învăţase odinioară să citească şi să scrie. Trăgea de timp; părea chiar să-i fie frică de ceva. În cele din urmă o deschise: era o scrisoare lungă şi groasă, de două loturi2; două coli mari, scrise mărunt de tot.

Dragul meu Rodea, scria mama, uite că sunt deja două luni de când n-am mai stat de vorbă cu tine în scris şi lucrul ăsta mă doare, nici n-am dormit astă-noapte de gânduri. Sunt sigură însă că nu mă ţii de rău pentru tăcerea asta fără voie a mea. Tu ştii cât te iubesc: doar pe tine te avem, Dunia şi cu mine, tu eşti totul pentru noi, toată nădejdea, toată speranţa noastră. Ce-a fost pe capul meu când am aflat că te-ai lăsat deja de câteva luni de universitate, fiindcă nu ai cu ce să te întreţii, şi că ţi-ai pierdut lecţiile şi ce mai câştigai! Cum să te ajut eu cu pensia mea de o sută douăzeci de ruble pe an? Cele cincisprezece ruble pe care ţi le-am trimis acum patru luni le-am luat cu împrumut, după cum ştii şi tu, în contul pensiei, de la un negustor de pe-aici, Afanasi Ivanovici Vahruşin. E un om cumsecade şi chiar era prieten cu tatăl tău. Numai că, dacă i-am dat dreptul să primească pensia în locul meu, a trebuit să aştept să se stingă datoria, iar asta s-a întâmplat abia acum, aşa că n-am putut să-ţi trimit nimic în tot timpul ăsta. Dar acum, slavă Domnului, cred că o să pot să-ţi mai trimit ceva şi, oricum, în clipa asta putem chiar să mulţumim sorţii, lucru pe care mă grăbesc să ţi-l spun şi ţie. În primul şi în primul rând, dacă poţi să-ţi închipui, dragul meu Rodea, uite că se face deja o lună şi jumătate de când sora ta stă cu mine şi de-acum nu ne mai despărţim. Slavă Domnului, chinurile ei au luat sfârşit, dar o să ţi le spun pe toate rând pe rând, să afli cum a fost tot şi ce ţi-am ascuns până acum. Cu două luni în urmă, când mi-ai scris că ai aflat de la cineva că Dunia suferă mult din pricina grosolăniilor din casa familiei Svidrigailov şi mi-ai cerut să-ţi spun exact despre ce e vorba, ce puteam eu să-ţi răspund în scris? Dacă îţi scriam întreg adevărul, erai în stare să laşi totul şi să vii, chiar şi pe jos, că doar îţi cunosc firea şi simţămintele, n-ai fi îngăduit ca sora ta să fie călcată în picioare. Şi eu eram disperată, dar ce puteam să fac? Atunci nu ştiam nici eu tot adevărul. Piedica cea mai mare a fost că Dunia, când a intrat anul trecut în casa lor ca guvernantă, a luat în avans o sută de ruble, cu obligaţia să i se scadă lunar din leafă, aşa că nu a putut pleca până nu şi-a plătit datoria. Suma asta o luase (acum pot să-ţi spun, nepreţuitul meu Rodea) mai mult ca să-ţi trimită ţie cele şaizeci de ruble de care aveai atâta nevoie atunci şi pe care le-ai primit de la noi anul trecut. Noi te-am minţit atunci, ţi-am scris că au fost din nişte bani pe