destinul omenesc. Imoralitate şi, deci, nechibzuinţă; căci se ştie demult că nechibzuinţa nu are altă sursă decât imoralitatea, la încercaţi să aruncaţi o privire asupra istoriei umanităţii; ei, ce vedeţi? Măreţie? Mă rog, poate că şi măreţie; numai colosul din Rodos şi tot ar fi ceva! Doar nu degeaba domnul Anaevski ne aduce la cunoştinţă faptul că, după părerea unora, ar fi făcut de mâna omului, însă alţii afirmă că ar fi făurit de însăşi natura. Atunci, diversitate? Mă rog, poate fi şi diversitate; gândiţi-vă ce trudă ar fi să cercetăm, în toate secolele şi la toate popoarele, numai uniformele de paradă ale militarilor şi civililor; cât priveşte uniformele funcţionarilor, aici ne-am putea chiar frânge gâtul; nici un istoric n-ar rezista. Monotonie? Da, mă rog, poate fi şi monotonie; se încaieră şi se tot încaieră, şi acum se încaieră, şi mai înainte s-au încăierat, şi după aceea s-au încăierat. – recunoaşteţi şi dV. Că asta-i din cale-afară de monoton, într-un cuvânt, despre istoria omenirii se poate spune totul, tot ce i s-ar părea năzări imaginaţiei celei mai zdruncinate. Un singur lucru nu s-ar putea spune că-l vedeţi – cuminţenia. V-aţi poticni de la prima silabă. Şi chiar clipă de clipă dăm, în privinţa asta, peste o chestie: doar permanent apar în viaţă oameni cuminţi şi chibzuiţi, înţelepţi şi iubitori ai seminţiei umane, al căror principal scop în viaţă este tocmai de a se purta cât mai cuminte şi chibzuit, ca să zicem aşa, ca să-l lumineze prin persoana lor pe aproapele, mai precis, ca să îi demonstreze că se poate trăi pe lume şi cuminte şi chibzuit. Şi ce? Se ştie: mulţi dintre aceşti iubitori, mai devreme sau mai târziu, poate chiar spre sfârşitul vieţii, şi-au trădat principiile, împotmolindu-se în câte o tărăşenie, uneori chiar dintre cele mai indecente. Acum vă întreb: ce se poate aştepta de la om, în calitatea lui de fiinţă înzestrată cu asemenea însuşiri ciudate? N-aveţi decât să-l copleşiţi cu toate bunătăţile pământeşti, n-aveţi decât să-l cufundaţi în fericire până peste cap, astfel încât bulbucii să iasă la suprafaţa fericirii, ca la suprafaţa apei; n-aveţi decât să-i oferiţi o îndestulare economică atât de mare, încât să nu-i mai rămână chiar nimic altceva de făcut decât să doarmă, să înfulece turtă dulce şi să se agite pentru necurmarea istoriei universale. – că şi-aşa omul, şi-aşa, numai din ingratitudine, numai ca să vă facă de ocară, tot vă va trânti o porcărie. Îşi va risca până şi turta dulce şi într-adins îşi va dori neghiobia cea mai dezastruoasă, absurditatea cea mai neeconomică numai şi numai pentru ca, în această cuminţenie pozitivă, să-şi insinueze fantasticul său element păgubos. Anume visele sale fantastice, prostia sa cea mai vulgară va dori să şi le menţină, numai ca să-şi confirme (ca şi cum asta chiar ar fi o necesitate) faptul că oamenii sunt totuşi oameni, nu clape de pian, la care chiar dacă legile naturii cântă cu mâna lor, ameninţă totuşi să împingă cântatul până într-acolo încât în afara calendarului nu vei mai putea avea chef de nimic. Şi nu numai atât: chiar şi în cazul când într-adevăr ar fi o clapă de pian, chiar dacă i-ar demonstra omului această realitate matematic şi cu ajutorul ştiinţelor naturii, nici aşa nu şi-ar băga minţile în cap, ci va face dinadins ceva pe dos, numai şi numai din ingratitudine: numai pentru a-şi impune punctul de vedere. Iar în cazul în care nu va dispune de mijloacele necesare, va scorni totuşi distrugerea şi haosul, va născoci felurite suferinţe şi-şi va impune până la urmă punctul de vedere! Va slobozi blestemul prin lume şi, întrucât numai omul este capabil să blesteme (acesta-i deja privilegiul lui, prin care se deosebeşte în principal de alte animale), atunci, poate, numai prin blestem îşi va atinge scopul, adică se va convinge că într-adevăr e om, nu o clapă de pian! Dacă veţi spune că şi toate astea pot fi calculate din tabel, şi haosul, şi bezna, şi blestemul, aşa că însăşi posibilitatea calculului preliminar va curma totul şi raţiunea îşi va atinge ţelul – atunci omul va profita de ocazie şi va înnebuni, ca să nu aibă raţiune şi să-şi impună punctul de vedere! Cred în asta, dau seamă de asta, căci, după cât se pare, întreaga cauză a omenirii se reduce doar la posibilitatea omului de a demonstra clipă de clipă că e om, nu un buton! Pe spinarea lui, dar s-o dovedească; prin troglodism, dar s-o dovedească! Şi dacă aşa stau lucrurile, cum să nu păcătuim, cum să nu înălţăm laude că încă nu s-a ajuns atât de departe şi că deocamdată doar dracul ştie de ce o mai fi depinzând vrerea.

  Strigaţi la mine (numai dacă mă învredniciţi cu strigătele domniilor voastre) că nimeni nu-mi anulează voinţa; că aici toţi n-au altă grijă decât să intervină cumva, să facă în aşa fel încât însăşi voinţa mea, prin propria ei voinţă, să coincidă cu interesele mele normale, cu legile naturii şi cu aritmetica.

  — Vai, domnilor, cum să mai fie vorba de propria ta voinţă, când se ajunge la tabel şi la aritmetică şi când numai doi-ori-doi-fac-patru va avea căutare? Şi fără voinţa mea doi ori doi va face patru. Mulţam de aşa voinţă proprie!

  IX.

  Domnilor, glumesc, fireşte, ştiu şi singur că gluma mea e nereuşită, însă nici nu se poate să luăm chiar totul în glumă. Poate că glumesc scrâşnind din dinţi. Domnilor, mă chinuiesc nişte întrebări; daţi-mi răspuns la ele. Domniile voastre, de pildă, vreţi să-l dezbăraţi pe om de vechile lui năravuri şi să-i corijaţi voinţa în funcţie de ceea ce pretind ştiinţa şi bunul simţ. Dar de unde ştiţi că pe om nu numai că se poate, dar şi trebuie să-l transformaţi aşa? De unde conchideţi că omul are nevoie să se transforme aşa? De unde trageţi concluzia că vrerea omului trebuie să se transforme aşa? Pe scurt, de unde ştiţi că această corijare îi va fi într-adevăr omului de folos? Şi, dacă ar fi să spunem lucrurilor pe