nume, de unde şi până unde ştiţi cu siguranţă că nu mersul împotriva foloaselor adevărate, normale, garantate de argumentele raţiunii şi aritmeticii, îi este într-adevăr şi întotdeauna de folos omului şi că nu asta-i lege pentru întreaga omenire? Doar deocamdată asta nu-i decât o ipoteză a dv. Să zicem că este legea logicii, însă, poate, nu-i deloc a omenirii. Poate veţi fi crezând, domnilor, că sunt nebun? Permiteţi-mi să am unele rezerve. Sunt de acord: omul este un animal prin excelenţă constructiv, menit să năzuiască în mod conştient spre un ţel şi să se ocupe cu ingineria, adică să-şi taie veşnic şi permanent un drum spre undeva, însă, poate vrea uneori să calce pe-alături tocmai pentru că e condamnat să-şi taie acest drum şi, pe deasupra, pentru că, oricât ar fi de prost în general omul activ şi spontan, totuşi uneori ajunge la concluzia că drumul, iată, aproape întotdeauna duce undeva şi că nu e important unde duce, ci să ducă, iar pruncul cuminte, neglijând ingineria, să nu se lase în voia lenei distrugătoare care, după cum se ştie, e mama tuturor viciilor. Omului îi place să edifice şi să taie drumuri, asta-i mai presus de orice îndoială. Dar totuşi de ce pune patimă, de asemenea, în distrugere şi haos? Asta spuneţi-mi-o! însă despre asta ţin să spun şi eu două cuvinte. N-o fi iubind, poate, atât de mult distrugerea şi haosul (căci e neîndoielnic că uneori tare le iubeşte, asta-i aşa) pentru că instinctiv se teme să ajungă la ţintă şi să încheie edificarea clădirii? N-aveţi cum să ştiţi, poate că această clădire nu-i place decât de la distanţă, nicidecum din apropiere; poate nu-i place decât s-o edifice, nu să şi trăiască în ea, oferindu-le-o apoi aux animaux domestiques, cum ar fi furnicile, berbecii etC. Etc. Uite, furnicile au cu totul alte preferinţe. Ele au o clădire extraordinară de acelaşi fel, care nu poate fi în veci dărâmată – muşuroiul.

  Onorabilele furnici au început cu muşuroiul, probabil că tot cu muşuroiul vor termina, ceea ce conferă cinste constanţei şi pozitivismului lor. Însă omul e o fiinţă uşuratică, reprobabilă şi, poate, ca unui jucător de şah, nu-i place decât procesul atingerii scopului, nu şi scopul în sine. Şi cine ştie (e imposibil să garanteze cineva), poate că tot scopul spre care omenirea năzuieşte pe pământ nu constă decât din această continuitate a procesului de realizare, altfel spus – din însăşi viaţa, nu din scopul propriu-zis care, fireşte, nu poate fi decât ceva ca doi ori doi fac patru, adică o formulă, iar doi ori doi fac patru, domnilor, asta nu mai e viaţă, ci începutul morţii. În orice caz, omul s-a temut mereu de acest doi ori doi fac patru, iar eu mă tem şi acum. Să zicem că omul nu face decât să caute acest doi ori doi fac patru, traversează oceanele, îşi sacrifică viaţa în această căutare, dar, zău, parcă îi e frică să găsească cu adevărat. Doar simte că, de îndată ce găseşte, nu va mai avea ce să caute. Muncitorii, după ce termină lucrul, îşi primesc cel puţin banii, se duc la cârciumioară, nimeresc apoi la poliţie. – ei bine, au deci, ce face o săptămână întreagă. Dar omul unde să se ducă? De fiecare dată se observă la el un fel de jenă atunci când atinge asemenea scopuri. Ce-i drept, atingerea îi place, dar să nu fie o atingere completă, ceea ce, desigur, e teribil de ridicol. Într-un cuvânt, alcătuirea omului e comică; toate acestea, evident, conţin un calambur. Dar doi-ori-doi-fac-patru este, totuşi, ceva nesuferit. Doi-ori-doi-fac-patru nu-i, după părerea mea, decât o impertinenţă. Doi-ori-doi-fac-patru se uită ca un filfizon, îţi stă în drum cu mâinile în şolduri, nu te lasă să treci şi scuipă. Sunt de acord că doi-ori-doi-fac-patru este un lucru excelent; dar dacă ne apucăm să lăudăm totul, atunci şi doi-ori-doi-fac-cinci este uneori un lucruşor nemaipomenit de drăguţ.

  Şi de ce sunteţi atât de ferm şi solemn convinşi că numai normalul şi pozitivul, într-un cuvânt, că numai prosperitatea îi este omului avantajoasă? Nu cumva raţiunea greşeşte în privinţa avantajelor? Nu s-ar putea să-i placă la fel de mult şi suferinţa? Nu s-ar putea ca suferinţa să-i fie exact tot atât de avantajoasă ca şi prosperitatea? Iar uneori omului îi place teribil de mult suferinţa, ţine la ea cu patimă, ceea ce-i un lucru ştiut, în privinţa asta nici n-are rost să cerem lămuriri de la istoria universală: întrebaţi-vă pe dV. Înşivă dacă sunteţi om şi aţi avut parte de câţiva ani de viaţă. După părerea mea personală, ar fi chiar întrucâtva indecent să ţinem numai la prosperitate. Bine sau rău, dar uneori e o mare plăcere şi să sfărâmi ceva. De fapt, eu nu ţin morţiş nici la suferinţă, dar nici la prosperitate nu ţin. Ţin morţiŞ. La capriciul meu, ţin să-mi fie garantat când voi avea nevoie de el. Suferinţa, bunăoară, nu este permisă în vodeviluri, ştiu asta. Într-un palat de cleştar nici nu-i de conceput; suferinţa înseamnă îndoială, înseamnă negare şi ce palat de cleştar mai e acela de care te poţi îndoi? Şi totuşi sunt convins că omul n-ar renunţa niciodată la suferinţa adevărată, adică la distrugere şi haos. Suferinţa – păi ea e singurul mobil al conştiinţei noastre. Deşi am susţinut la început că, după părerea mea, conştiinţa este cea mai mare nenorocire a omului, ştiu totuşi că omul ţine la ea şi n-ar da-o pe nici un fel de satisfacţii. Conştiinţa e, bunăoară, infinit mai presus decât doi ori doi. După doi ori doi, fireşte, nu-ţi mai rămâne nimic, nici de făcut, nici chiar de aflat. Nu va mai fi posibil decât să-ţi blochezi cele cinci simţuri şi să te cufunzi în contemplaţie. Însă, atunci când omul are conştiinţă, deşi ajunge la acelaşi rezultat, adică tot nu va avea ce face, va putea cel puţin să se biciuiască uneori, iar asta îl mai înviorează cât de cât. Deşi situaţia e retrogradă, e oricum mai bine decât nimic.

  X.

  Credeţi în edificiul de cleştar, pe