veci indestructibil, adică într-o clădire la care nici nu poţi scoate limba pe furiş, nici nu-i poţi da cu tifla, ţinându-ţi mâna ascunsă în buzunar. Bine, dar eu, poate, mă tem de această clădire tocmai pentru că este din cleştar şi pe veci indestructibilă, tocmai pentru că nu voi putea scoate la ea limba pe furiş.

  Vedeţi dv.: dacă în loc de palat ar fi vorba de un coteţ şi dacă ar începe o ploaie, poate că m-aş băga în coteţ ca să nu mă ude, însă coteţul nu-l voi lua drept palat din recunoştinţă că m-a adăpostit de ploaie. Râdeţi, spuneţi chiar că în acest caz coteţul şi palatul sunt totuna. Da, vă răspund eu, dacă ar trebui să trăim numai ca să nu ne udăm.

  Dar ce să fac dacă mi-am băgat în cap ideea că oamenii nu trăiesc numai pentru asta şi că, dacă tot trebuie să trăiască, mai bine să trăiască în palate? Asta mi-e vrerea, asta mi-e dorinţa. O să mi-o răzuiţi de pe creier numai atunci când îmi veţi fi schimbat dorinţele. Hai, schimbaţi-mi-le, ademeniţi-mă cu altceva, oferiţi-mi alt ideal. Dar deocamdată coteţul nu-l voi lua drept palat. Chiar dacă s-ar vădi că edificiul de cleştar e o scorneală, că nici n-are cum exista conform legilor naturii şi că l-am născocit numai în virtutea propriei mele prostii, în virtutea unor obişnuinţe străvechi, neraţionale ale generaţiei noastre. Nu-mi pasă că n-are cum exista. Oare nu-i totuna dacă există în dorinţele mele sau, mai bine zis, există, atâta timp cât există dorinţele mele? Poate că râdeţi din nou? N-aveţi decât să râdeţi; accept toate persiflările şi totuşi n-o să spun că-s sătul atunci când mi-e foame; ştiu totuşi că nu mă voi astâmpăra în faţa unui compromis, în faţa unei permanente perioade nule, numai pentru că „zeroul” există conform legilor naturii şi există realmente. Nu voi accepta ca încununare a dorinţelor mele o clădire imensă, cu apartamente pentru chiriaşi săraci, cu contract pe o mie de ani şi avându-l, pentru orice eventualitate, pe dentistul Wilgenheim pe firmă. Distrugeţi-mi, spulberaţi-mi idealurile, arătaţi-mi ceva mai bun şi o să vă urmez. Veţi zice, poate, că nu merită să vă legaţi la cap cu mine; dar în acest caz aş putea şi eu să vă răspund cu aceeaşi monedă. Discutăm serios; şi dacă nu vreţi să mă învredniciţi cu atenţia domniilor voastre, să ştiţi că n-o să mă ploconesc. Eu am subterana mea.

  Dar atâta timp cât trăiesc şi doresc, să mi se usuce mâna dacă voi căra măcar o cărămidă pentru clădirea acestui bloc de locuinţe! Nu vă uitaţi că adineaori am renegat edificiul de cristal numai din cauză că n-o să-l pot întărâta scoţându-mi limba la el. Asta n-am spus-o pentru că tare-mi place să scot limba. Poate că n-am fost supărat decât că, printre toate clădirile domniilor voastre, nu există până acum niciuna la care s-ar putea să nu-ţi vină să scoţi limba. Dimpotrivă, aş accepta să mi se taie limba de tot, numai din recunoştinţă, dacă s-ar putea aranja astfel încât eu însumi să nu mai am niciodată chef să scot limba. Nu mă priveşte că aşa ceva nu se poate aranja şi că trebuie să ne mulţumim cu apartamentele. De ce am în alcătuirea mea asemenea dorinţe? Oare voi fi fiind astfel alcătuit numai ca să ajung la concluzia că toată structura mea nu-i decât o cacialma? Oare la asta se rezumă ţelul? Nu cred.

  De altminteri, ştiţi ceva? Sunt convins că subteranii de teapa mea trebuie ţinuţi în frâu. Unul ca noi, deşi e în stare să stea în subterană timp de patruzeci de ani, dacă iese la lumină şi scapă din frâu, atunci să ştiţi că vorbeşte, vorbeşte şi nu mai termină.

  XI.

  La urma urmei, domnilor: mai bine-i să nu faci nimic. Mai bună-i inerţia conştientă! Prin urmare, trăiască subterana! Deşi am spus că fierbe fierea-n mine invidiindu-l pe omul normal, n-aş vrea să fiu în locul lui, în condiţiile în care îl văd (deşi nu voi conteni să-l invidiez. Nu, nu, în orice caz, subterana e mai avantajoasă!). Acolo cel puţin se poate. Eh! Păi şi acum mint! Mint pentru că ştiu şi eu, ca doi-ori-doi, că subterana nu-i deloc mai bună, că mai bun e altceva, cu totul altceva, ceva la care râvnesc, dar care e de negăsit pentru mine! La naiba cu subterana!

  Uite chiar ce ar fi bine în cazul de faţă: ar fi cel mai bine dacă aş crede măcar câtuşi de puţin din tot ce am scris acum. Dar vă jur, domnilor, că nu cred nimic, nici un cuvinţel nu cred din cele mâzgălite până acum! Adică, să zicem, cred, dar în acelaşi timp, nu se ştie de ce, simt şi bănuiesc că mint de îngheaţă apele.

  — Atunci de ce-ai mai scris toate astea? Mă întrebaţi domniile voastre.

  — Uite de ce: dacă v-aş înfunda undeva pentru patruzeci de ani, lăsându-vă fără nici o ocupaţie, apoi aş veni la domniile voastre, în subterană, peste patruzeci de ani, ca să vă vizitez, unde credeţi că aţi ajunge? E oare posibil să laşi un om singur, fără ocupaţie, timp de patruzeci de ani?

  — Şi nu ţi-e ruşine, şi nu te simţi înjosit! îmi veţi zice, poate, clătinând cu dispreţ din cap. Eşti însetat de viaţă şi rezolvi problemele vieţii printr-o harababură logică. Şi ce sâcâitoare, ce impertinente sunt ieşirile d-tale, dar în acelaşi timp se vede ce frică ţi-e! Spui prostii şi eşti mulţumit de ele; spui obrăznicii, dar îţi e mereu teamă pentru ele şi te scuzi. Susţii că nu te temi de nimic, ' ne linguşeşti când ne afli părerea. Susţii că scrâşneşti din dinţi dar în acelaşi timp te ţii de vorbe de duh ca să ne faci să râdem. Ştii că vorbele d-tale de duh nu sunt inteligente, dar, evident, eşti foarte mulţumit de virtuţile lor literare. Poate că, într-adevăr, s-a întâmplat să suferi, dar n-ai pic de respect pentru suferinţa