dumitale; ai şi adevărul în d-ta, dar n-ai pudoare; mânat de cea mai meschină vanitate, îţi etalezi adevărul, îl faci de ruşine, îl scoţi la tarabă. Vrei într-adevăr să spui ceva, dar ţi-e frică şi-ţi ascunzi ultimul cuvânt, pentru că n-ai curajul să-l rosteşti, posedat fiind doar de impertinenţă fricoasă. Te lauzi cu conştiinţa, dar nu faci decât să şovăi, pentru că deşi mintea îţi funcţionează, inima îţi e întunecată de dezmăţ şi, fără să ai inima curată, nu există conştiinţă deplină, adevărată. Şi câtă insistenţă poţi avea, cerşeşti mila şi te fandoseşti! Minciună, minciună, minciună!

  Fireşte, toate aceste cuvinte ale domniilor voastre le-am născocit chiar eu, acum. Şi ele sunt din subterană. Acolo, timp de patruzeci de ani, am stat cu urechea lipită de-o crăpătură, ascultându-vă cum rostiţi asemenea cuvinte. Le-am inventat chiar eu, căci numai cuvintele se lasă inventate. Nu-i de-a mirării că mi-au intrat singure în cap şi au luat formă literară.

  Dar oare, oare sunteţi chiar atât de creduli, încât să vă imaginaţi că voi tipări toate astea, ba încă o să vi le şi ofer ca să le citiţi? Şi iată încă o nedumerire pe care trebuie să mi-o lămuresc: adică de ce vă tot numesc „domnilor”, de ce mă adresez domniilor voastre ca şi cum într-adevăr mi-aţi fi cititori? Mărturisiri de felul celor pe care intenţionez să încep a le relata nu se obişnuieşte să fie tipărite şi oferite altora spre lectură. Cel puţin eu unul nu am în mine atâta tărie, nici nu consider că e necesar să am. Dar vedeţi dv.: mi-a trecut prin minte o fantezie şi, fie ce-o fi, vreau să o duc la îndeplinire. Iată despre ce-i vorba:

  Printre amintirile oricărui om există lucruri pe care nu le dezvăluie tuturor, ci poate doar prietenilor. Există şi unele pe care nu le dezvăluie nici prietenilor, ci poate, doar sieşi, ba încă şi în secret. Dar există, în sfârşit, lucruri pe care omul se teme să le dezvăluie până şi lui însuşi, şi fiecare om cumsecade acumulează destule asemenea lucruri. Adică se întâmplă chiar aşa: cu cât omul e mai cumsecade, cu atât mai multe lucruri din astea are. Eu unul de-abia recent am îndrăznit să-mi amintesc unele peripeţii din trecut, însă până acum le-am evitat, chiar cu un fel de îngrijorare. Dar acum, când nu doar mi le amintesc, ci m-am decis chiar să le aştern pe hârtie, iată la ce încercare am de gând să mă pun: e oare posibil să fii absolut sincer măcar cu tine însuţi şi să nu-ţi fie frică să rosteşti tot adevărul? Apropo de asta fac următoarea observaţie: Heine afirmă că autobiografiile exacte sunt aproape imposibile şi că omul minte cu siguranţă când e vorba de propria lui persoană. După părerea lui, Rousseau, bunăoară, trebuie să fi minţit negreşit în confesiunea lui, ba chiar a minţit cu bună ştiinţă, din vanitate. Sunt convins că Heine are dreptate: îmi dau foarte bine seama că uneori, împins numai de vanitate, poţi să te ponegreşti singur, atribuindu-ţi crime pe de-a-ntregul; şi chiar înţeleg prea bine de ce gen poate fi această vanitate. Însă Heine se referea la un om care s-a confesat în faţa publicului. Eu, dimpotrivă, scriu doar pentru mine şi declar o dată pentru totdeauna că, chiar dacă scriu parcă adresându-mă unor cititori, n-o fac decât de ochii lumii, pentru că aşa-i mai uşor de scris. E vorba de formă, doar de forma nudă şi cititori nu voi avea niciodată. Am mai spus-o.

  Nu vreau să fiu stânjenit de nimic în redactarea însemnărilor mele. Nu voi ţine cont de nici o ordine şi de nici un sistem. Voi nota ceea ce-mi voi aduce aminte.

  Iată că aici, de pildă, v-aţi putea lega de cuvintele mele şi să mă întrebaţi: dacă într-adevăr nu mizezi că vei avea cititori, atunci de ce faci acum cu d-ta însuţi, ba încă pe hârtie, asemenea convenţii, că, adică, nu vei ţine cont de nici o ordine şi de nici un sistem, că vei nota ceea ce-ţi vei aduce aminte etC. Etc.? De ce te explici? De ce te scuzi?

  — De aia, vă răspund eu.

  De altfel, la mijloc e o întreagă psihologie. Poate şi faptul că, pur şi simplu, sunt laş. Dar poate şi faptul că într-adins îmi imaginez că aş avea un public, ca să mă port mai decent în timp ce o să scriu. Pot exista o mie de cauze.

  Şi încă ceva: de ce, la ce bun, adică, vreau să scriu? Dacă n-o fac pentru public, nu s-ar fi putut şi aşa, în gând, să-mi amintesc totul, fără a transpune nimic pe hârtie?

  Asta-i aşa; dar pe hârtie va ieşi cumva mai solemn. Scrisul conferă o anumită sobrietate, mai multă luciditate în judecata propriilor fapte, mai mult stil. Pe urmă, poate că mă voi simţi într-adevăr mai uşurat în timp ce voi scrie. De pildă, acum mă copleşeşte o veche amintire. Mi-a venit clar în minte zilele acestea şi de atunci a rămas în mine ca un motiv muzical sâcâitor, care nu vrea nicidecum să te slăbească. Or, eu am chef să mă descotorosesc de ea. Am sute de asemenea amintiri, dar din când în când din suta asta iese câte una la iveală şi mă apasă. Nu ştiu de ce cred că, dacă o voi pune pe hârtie, mă va lăsa în pace. De ce n-aş încerca?

  În sfârşit: mă plictisesc şi stau tot timpul fără să fac nimic. Iar însemnările vor fi într-adevăr ca un fel de muncă. Se zice că munca îl face pe om bun şi cinstit. Ei bine, asta ar putea fi în orice caz o şansă.

  Acum ninge. O ninsoare aproape apoasă, galbenă, tulbure. Şi ieri a nins, a nins şi zilele trecute. Mi se pare că văzând lapoviţa mi-am amintit anecdota care acum nu mai vrea să mă slăbească. Aşadar, cele ce urmează le voi povesti pornind de la lapoviţă.

  PARTEA A DOUA.

  Pornind de la