Când chiar din bezna rătăcirii Cu arzândul verb al stăruirii Eu sufletul căzut ţi-am scos Şi tu, mocnind de suferinţă, îţi blestemai cu grea căinţă Desfrâul care-adânc te-a ros; Când pedepsind cu amintirea Ruşinea-n care-ai fost de-abia, Mi-ai depănat şi povestirea Cu tot ce-a fost înaintea mea; Şi ruşinată, îngrozită, Când ochii-n palme ţi-ai ascuns, Cutremurată, prihănită Cu-amare lacrimi tu ai plâns.

  EtC. EtC. Etc. (Dintr-o poezie de N. A. Nekrasov)

  I.

  N-aveam pe vremea aceea decât douăzeci şi patru de ani. Încă de pe atunci viaţa mea era mohorâtă, neorânduită şi de o singurătate aproape sălbatică. Nu mă adunam cu nimeni, evitam până şi să vorbesc şi mă înfundam tot mai mult în ungherul meu. La serviciu, la cancelarie, căutam chiar să nu mă uit la nimeni şi îmi dădeam foarte bine seama că toţi colegii mei nu numai că mă socoteau un ins ciudat, ci-aveam mereu şi impresia asta-şi că parcă mă priveam cu un fel de dezgust. Îmi trecea prin minte: oare de ce nimănui, cu excepţia mea, nu i se pare că este privit cu dispreţ? Unul dintre colegii de birou avea o faţă respingătoare şi mâncată toată de vărsat, încât parcă ar fi fost a unui tâlhar. Cred că dacă aş fi avut o asemenea faţă scârboasă nici n-aş fi îndrăznit să-mi ridic ochii spre careva. Altul avea tunica atât de uzată, încât în preajma lui mirosea deja urât. Şi totuşi niciunul dintre domnii ăştia nu se jena deloc – nici din pricina hainelor, nici din pricina feţei, nici din vreo pricină, să zicem, morală. Niciunul, nici celălalt nu-şi imaginau că ceilalţi se uită la ei cu dezgust; de fapt, chiar dacă şi-ar fi imaginat, le-ar fi fost indiferent, atâta timp cât şefii binevoiau să nu-i privească chiorâş. Acum mi-e cu desăvârşire clar că eu însumi, ca o consecinţă a vanităţii mele nemărginite şi, prin urmare, a exigenţei faţă de propria-mi persoană, mă priveau adesea cu o nemulţumire cumplită, împinsă până la dezgust, şi de aceea, mental, îi atribuiam părerea mea oricăruia dintre ei. Bunăoară, îmi uram faţa, găseam că e mârşavă şi chiar bănuiam că ar avea o expresie ordinară şi de aceea de fiecare dată, făcându-mi apariţia la serviciu, încercam să mă port cât mai independent, ca să nu fiu suspectat de mârşăvie, şi să-mi compun o expresie cât mai distinsă cu putinţă. „Chiar dacă faţa nu mi-o fi frumoasă, mă gândeam eu, să fie în schimb distinsă, expresivă şi, în primul rând, extrem de inteligentă.” însă ştiam precis şi chinuitor că faţa mea nu va fi niciodată în stare să exprime aceste perfecţiuni. Dar cel mai groaznic era că-mi găseam figura eminamente neghioabă. M-aş fi putut împăca pe deplin cu gândul că mintea mi-e proastă. Aş fi acceptat chiar şi o expresie mârşavă, însă numai cu condiţia ca faţa mea să fie în acelaşi timp considerată extrem de inteligentă.

  Pe toţi colegii de birou, fireşte, îi uram, de la primul până la ultimul, şi îi dispreţuiam pe toţi, însă în acelaşi timp parcă mă şi temeam de ei. Se întâmpla că, subit, îi socoteam chiar mai presus de mine. Pe-atunci asta mi se întâmpla cumva subit: ba îi dispreţuiesc, ba îi consider mai presus de mine. Un om cultivat şi de treabă nu poate fi vanitos fără să fie nemărginit de exigent cu sine şi fără să se dispreţuiască în unele clipe, ajungând până la ura de sine. Dar dispreţuindu-i sau socotindu-i mai presus decât mine, îmi aplecam ochii aproape în faţa tuturor celor pe care-i întâlneam. Făceam chiar experienţe: oare voi putea înfrunta măcar privirile ăstuia? Şi eram întotdeauna primul care-mi coboram privirea în pământ. Asta mă chinuia până la turbare. Aveam în mine o frică maladivă ca nu cumva să par ridicol şi de aceea, ca un sclav, adoram rutina în tot ce privea exteriorul; mă lăsam cu drag dus pe făgaşurile bătătorite şi mă speriam din tot sufletul de orice excentritate pe care mi-o observam. Dar cum aş fi putut rezista? Eram bolnăvicios de cultivat, cum se şi cuvine să fie cultivat un om al timpului nostru. Ei, în schimb, erau toţi obtuzi şi semănau unul cu altul, ca berbecii dintr-o turmă. Poate, din tot biroul, numai mie mi se părea permanent că sunt laş şi sclav; mi se părea tocmai pentru că eram cultivat. Însă nu doar mi se părea, ci chiar aşa era în realitate: eram laş şi sclav. O spun fără jenă. Oricare om de treabă din timpul nostru este şi trebuie să fie laş şi sclav. Este starea lui normală. De asta sunt profund convins. Aşa e făcut omul şi aşa e alcătuit. Şi nu în prezent, ca urmare a cine ştie căror împrejurări întâmplătoare, ci în general, în toate timpurile, omul de treabă trebuie să fie laş şi sclav. Este legea naturii pentru toţi oamenii de treabă din lume. Dacă vreunuia dintre ei i se întâmplă s-o facă pe grozavul în vreo situaţie, să nu se consoleze cu asta şi să nu i se urce la cap: oricum, în altă situaţie va da chix. Aceasta este unica şi eterna ieşire. O fac pe grozavii numai măgarii şi corciturile lor, dar şi acestea numai până la un anumit punct. Nu merită să le dai atenţie pentru că n-au absolut nici o importanţă.

  Mă mai chinuia ceva pe atunci: tocmai faptul că nimeni nu seamănă cu mine, iar eu nu semăn cu nimeni. „Eu sunt singur, iar eu sunt toţi îmi ziceam şi cădeam pe gânduri.

  Se vede dintr-asta că eram încă un copil.

  Se întâmpla să apară şi situaţii contrarii. Câteodată îmi era tare lehamite să mă duc la birou: ajungeam într-un asemenea hal de lehamite, că de multe ori mă întorceam bolnav de la slujbă. Dar subit, din senin, începea o perioadă de scepticism şi indiferenţă (toate la mine erau pe perioade) şi iată-mă râzând singur de intoleranţa şi dezgustul meu, reproşându-mi singur romantismul. Ba n-am chef să stau de vorbă cu nimeni, ba ajung