până acolo, încât nu numai că-mi dau drumul la gură, dar mă bate chiar gândul să mă împrietenesc cu ei. Tot dezgustul meu dispărea dintr-o dată, ca din senin. Cine ştie, poate că nu l-am avut niciodată, poate că era o mască, luată din cărţi? Nici până acum n-am găsit răspuns la întrebarea asta. O dată chiar m-am împrietenit la toartă cu ei, am început să le frecventez casele, să joc preferans, să beau votcă, să discut despre avansări. Dar aici permiteţi-mi să fac o digresiune.

  În linii mari, noi, ruşii, n-am avut niciodată romantici proşti, cu capul în stele, cum sunt mai ales cei germani şi francezi, pe care nu-i influenţează nimic, chiar de-ar plesni pământul sub ei, chiar de-ar pieri toată Franţa pe baricade. – nu, ei o ţin una şi bună, nu s-ar schimba nici măcar din convenienţă şi-şi vor cânta cântecele lor stelare până, ca să zic aşa, în mormânt, pentru că sunt proşti. La noi însă, pe pământul rusesc, nu există proşti, asta se ştie; prin asta ne şi deosebim de celelalte pământuri nemţeşti. Prin urmare, nici firi stelare nu se întâlnesc la noi în stare pură. Toate astea le-au inventat publiciştii şi criticii noştri „pozitivi” de atunci, dându-se în vânt după Kostanjongli şi nenişori de-alde Piotr Ivanovici, din prostie luându-i drept idealul nostru, au scornit tâmpenii pe seama romanticilor, considerându-i tot atât de stelari precum cei din Germania sau din Franţa. Dimpotrivă însuşirile romantismului nostru sunt de-a dreptul opuse celor ale romantismului stelar-european şi aici nu-i potrivită nici o unitate europeană de măsură. (Permiteţi-mi, vă rog, să folosesc acest cuvânt: „romantic” – cuvinţel străvechi, respectabil şi cunoscut de toată lumea.) Însuşirile romanticului nostru sunt să înţeleagă totul, să vadă totul şi să vadă adesea incomparabil mai limpede decât văd cele mai pozitive minţi ale noastre; să nu se împace cu nimic şi cu nimeni, dar în acelaşi timp să nu se dea în lături de la nimic; să ocolească totul, să cedeze în toate şi să fie politicos cu toată lumea; să nu piardă niciodată din vedere scopul util, practic (nişte apartamente, acolo, primite de la stat, pensioare, steluţe) – să ţintească acest scop prin toate entuziasmele şi volumaşele de versuri lirice şi în acelaşi timp, până la mormânt, să păstreze nevătămat în suflet „frumosul şi sublimul”, păstrându-şi, pentru că tot veni vorba, şi propria persoană pe perniţe moi ca pe un lucruşor ieşit din mâna bijutierului, măcar pentru, bunăoară, folosul aceluiaşi „frumos şi sublim”. Larg om la suflet este romanticul nostru şi cel dintâi şmecher dintre toţi şmecherii noştri, vă încredinţez de astA. Chiar din experienţă. Fireşte, toate astea sunt valabile numai dacă romanticul e deştept. Na-ţi-o bună, am zis-o! Romanticul e întotdeauna deştept, n-am vrut decât să fac observaţia că, deşi am avut şi romantici tâmpiţi, asta nu intră la socoteală şi numai pentru că dumnealor, încă în floarea vârstei fiind, au degenerat definitiv, s-au prefăcut în nemţi şi, ca să-şi păstreze mai bine lucruşorul ieşit din mâna bijutierului, s-au stabilit pe-acolo pe undeva, cei mai mulţi la Weimar sau la Schwarzwald. Eu, de exemplu, îmi dispreţuiam sincer munca de la Dirou şi dacă nu-mi arătam scârbă, asta era din necesitate, deoarece stăteam acolo şi luam bani pentru ce făceam. Drept rezultat, remarcaţi, vă rog, că totuşi nu mi-am arătat scârbă. Romanticul nostru mai degrabă şi-ar ieşi din minţi (ceea ce, de altminteri, se întâmplă foarte rar), dar nu se-apucă să-şi dea scârbă în vileag dacă nu are în vedere altă carieră, şi n-o să fie niciodată îmbrâncit afară, ci doar dus, poate, la casa de nebuni în chip de „rege al Spaniei” şi asta numai dacă şi-ar ieşi prea de tot din minţi. Ştiţi însă că, la noi, îşi ies din minţi doar sfrijiţii şi bălanii. Pe când romanticii noştri, care-s câtă frunză şi iarbă, dobândesc ulterior ranguri importante. Diversitatea e neobişnuită! Şi ce aptitudine pentru senzaţiile cele mai contradictorii! Şi atunci mă consolam cu asta, nici acum nu gândesc altfel. De aceea avem atât de multe „firi largi” care, chiar şi atunci când decad într-un hal fără hal, nu-şi pierd niciodată idealul; şi deşi nu mişcă un deget de dragul idealului, deşi sunt tâlhari şi hoţi inveteraţi, îşi respectă totuşi până la lacrimi idealul iniţial şi sunt neobişnuit de cinstiţi în sufletul lor. Da, numai printre noi ticălosul cel mai inveterat poate fi absolut şi chiar sublim de cinstit în suflet, neîncetând, în acelaşi timp, să fie ticălos. Repet, la tot pasul, din romanticii noştri ies uneori asemenea şnapani afacerişti (cuvântul „şnapani” îl întrebuinţez din dragoste), care arată subit un asemenea simţ al realităţii şi atâta cunoaştere pozitivă, încât privindu-i, şefii lor şi publicul, stupefiaţi, rămân încremeniţi şi cu gurile căscate.

  Diversitatea e realmente extraordinară şi numai Dumnezeu ştie în ce se va preface şi ce va deveni în circumstanţele ulterioare şi ce ne promite ea în viitorul nostru. Însă materialul nu-i rău deloc! Şi n-o spun din cine ştie ce patriotism caraghios sau de paradă. De altfel, sunt sigur, vă închipuiţi iarăşi că râd. Şi cine ştie, poate şi invers, adică sunteţi convinşi că într-adevăr aş gândi aşa. În orice caz, domnilor, ambele păreri ale domniilor voastre vor reprezenta pentru mine o onoare şi o plăcere deosebită. Şi iertaţi-mi digresiunea.

  Desigur, prietenia cu tovarăşii mei nu a rezistat mult, foarte curând am început să mă clănţănesc cu ei şi, ca urmare a tinereţii şi a lipsei mele de experienţă, am încetat chiar să-i salut, tăindu-le şi lor cheful să mă salute. De altfel, aşa ceva mi s-a întâmplat numai o singură dată. Îndeobşte, am fost mereu singur.

  Acasă, în primul rând, mai mult citeam. Voiam, cu ajutorul senzaţiilor exterioare, să înăbuş clocotul necontenit din mine. Iar dintre senzaţiile exterioare pentru mine nu era accesibilă decât lectura. Desigur, lectura îmi era de mare ajutor – mă emoţiona, mă desfăta şi mă chinuia. Dar uneori mă plictisea îngrozitor. Voiam totuşi să fac mişcare şi, brusc, mă cufundam în desfrâu, ba nu, nu într-unui adevărat, ci într-unui meschin,