obscur, subteran, dezgustător. Pasiunile îmi erau acute, fierbinţi, din pricina veşnicei, bolnăvicioasei mele irascibilităţi. Avânturile mele erau isterice, cu lacrimi şi convulsii. Cu excepţia lecturii, nu mai aveam unde mă duce. – adică nu exista nimic demn de stimă în mediul meu înconjurător, nimic care să mă atragă. Pe deasupra, fierbea urâtul în mine; îşi făcea apariţia setea isterică de contradicţii şi iată-mă lansându-mă în desfrâu. Să ştiţi, n-am meliţat acum atât de mult ca să mă dezvinovăţesc. De fapt, nu! Am minţit! Chiar să mă dezvinovăţesc am vrut. Pe asta, domnilor, o bifez pentru sufletul meu. Nu vreau să mint. Mi-am dat cuvântul.

  Mă dedam desfrâului în singurătate, noaptea, pe furiş, cu temeri, cu murdărie, cu ruşine, care nu mă părăseau în cele mai dezgustătoare momente şi care chiar, în asemenea momente, ajungeau să fie un blestem, încă de pe atunci purtam subterana în sufletul meu. Mi-era o frică teribilă ca nu cumva să mă vadă, să mă întâlnească, să mă recunoască cineva. De aceea umblam prin locuri tare dubioase.

  O dată, trecând noaptea pe lângă o cârciumioară, privind pe fereastra luminată, am văzut cum domnii dinăuntru s-au luat la bătaie cu tacurile de biliard şi cum unuia dintre ei i-au făcut vânt pe fereastră. Altădată aş fi fost foarte scârbit; însă atunci a dat ceasul rău peste mine, am început să-l invidiez pe domnul azvârlit pe fereastră şi invidia îmi era aşa de mare, încât am intrat în cârciumă, în sala de biliard. „Poate am norocul, pasămite, să mă iau şi eu la bătaie şi să fiu azvârlit pe fereastră”.

  Nu eram beat, dar ia binevoiţi să-mi spuneţi: ce poţi face dacă urâtul te roade până te împinge la isterie?! însă n-a ieşit nimic. Mi-am dat seama că nici să sar pe fereastră nu sunt în stare şi am plecat fără să mă încaier.

  De la primul pas mi-a dat peste nas un ofiţer.

  Stăteam lângă masa de biliard şi, neştiind cum se joacă, îl încurcam pe ofiţer, care trebuia să treacă; m-a luat de umeri şi tăcut – fără să mă prevină şi fără să-mi dea vreo explicaţie – m-a mutat din locul unde stăteam în alt loc şi a trecut pe lângă mine ca şi cum nu m-ar fi observat. L-aş fi iertat dacă m-ar fi pocnit, dar nu-l puteam nicidecum ierta că m-a mutat din loc şi mi-a ignorat cu atâta insolenţă prezenţa.

  Naiba ştie ce-aş fi dat atunci pentru o ceartă adevărată, mai corectă, mai decentă, ca să zic aşa, mai literară! M-a tratat ca pe o muscă. Ofiţerul era un zdrahon înalt de vreo zece verşoci; iar eu sunt o fiinţă scundă şi pirpirie. De altminteri, cearta depindea de mine: ar fi fost destul să protestez şi, desigur, m-ar fi aruncat pe fereastră. Dar m-am gândit bine şi am preferaT. Să dau înapoi înciudat.

  Din cârciumă am ieşit jenat şi tulburat, m-am dus întins acasă, iar a doua zi mi-am continuat meschinul desfrâu şi mai cu frică, mai timorat – dar totuşi l-am continuat. De altminteri, să nu cumva să credeţi că mi-a fost frică de ofiţer din laşitate: niciodată n-am fost laş în suflet, deşi mi-a fost mereu frică în realitate, dar, nu vă grăbiţi să râdeţi, fiţi siguri că am o explicaţie pentru asta; puteţi fi siguri că am explicaţii pentru orice.

  Ah, dacă acest ofiţer ar fi fost dintre acei care acceptă duelul! însă nu, el era dintre acei domni (vai, demult dispăruţi!) care preferau să acţioneze cu tacurile sau, precum locotenentul Pirogov al lui Gogol, pe cale ierarhică. Însă duelul nu-l acceptau, iar cu cei de teapa noastră, cu civilii, ar fi găsit cu cale că ar fi chiar indecent să se dueleze – de fapt, considerau duelul drept ceva inadmisibil, libertin, franţuzesc, în timp ce jigneau pe săturatelea, mai ales în cazul unei înălţimi de zece verşoci.

  Nu mi-a fost frică din laşitate, ci din nemărginită vanitate. Nu m-au speriat cei zece verşoci ai staturii lui şi nici eventualitatea de-a fi bătut zdravăn şi azvârlit pe fereastră; ce-i drept, curaj fizic aş fi avut destul, însă n-am avut suficient curaj moral. M-am temut că toţi cei prezenţi, începând cu impertinentul de marcator şi până la ultimul conţopist împuţit şi bubos, care se învârtea şi el pe-acolo, cu gulerul numai din jeg – nu mă vor înţelege şi vor râde de mine când voi protesta şi voi începe să vorbesc cu el în limbajul literaturii. Pentru că de punctul onoarei, adică nu de onoare, ci de punctul onoarei (point d'honneur) la noi, nici până astăzi, nu se poate discuta decât în limbajul literaturii. În limba obişnuită nici nu se pomeneşte de „punctul onoarei”. Eram pe deplin convins (simţul realităţii, în pofida a tot romantismul) că, pur şi simplu, toţi se vor umfla de râs, iar ofiţerul nu mă va bate aşa uşor, în glumă, ci negreşit se va apuca să-mi dea cu genunchiul în fund, făcând cu mine, prin această cameră, înconjurul mesei de biliard şi, poate, numai după aceea îmi va face hatârul să mă azvârle pe fereastră. Desigur, acestei istorii de toată mizeria nu-i puteam pune capăt numai aşa, plecând. Mai târziu, aveam să-l întâlnesc adeseori pe stradă pe ofiţer, aşa că l-am luat la ochi. Atâta doar: nu ştiu dacă m-a recunoscut şi el. Cred că nu; trag această concluzie pe baza câtorva indicii. Dar eu, eu îl priveam cu ciudă şi duşmănie, situaţie care a ţinut aşA. Câţiva ani! Pe măsura scurgerii timpului, ura mea chiar se amplifica. La început, discret, am început să culeg informaţii despre el. Mi-a fost greu pentru că nu cunoşteam pe nimeni. Dar o dată, pe stradă, cineva l-a strigat pe numele de familie, când eu îl urmam de la distanţă, ca şi cum aş fi fost legat de dânsul, şi am aflat cum îl cheamă. Altă dată l-am urmărit până acasă şi dându-i portarului o grivnă, am aflat în ce apartament stă, la care etaj, singur sau cu cineva etc.