– într-un cuvânt, tot ce se poate afla de la un portar. Într-o dimineaţă, deşi până atunci n-o mai făcusem pe literatul, mi-a trecut subit prin minte să-l descriu într-o lumină demascatoare, caricaturală, scriind o povestire. Povestirea am scris-o cu plăcere. Îl demascam, chiar îl calomniam; numele de familie i l-am schimonosit mai întâi în aşa fel, încât putea fi identificat de îndată, dar pe urmă, după o matură chibzuinţă, i l-am schimbat şi am trimis povestirea la revista Otecestvennâie zapiski. Însă pe-atunci nu erau încă la modă demascările şi povestirea nu mi-a fost publicată. Mi-a fost tare ciudă. Câteodată mă sufocam de necaz, l-am compus o scrisoare superbă, fermecătoare, implorându-l să-mi ofere scuzele lui; în caz de refuz, îi făceam o aluzie destul de fermă că ne vom duela. Scrisoarea era atât de bine compusă, încât, dacă ofiţerul ar fi priceput cât de cât ce înseamnă „frumosul şi sublimul”, negreşit ar fi dat buzna la mine ca să mi se arunce la piept şi să-mi propună prietenia lui. Şi ce bine ar fi fost! Ce bine, ce bine ne-am fi împăcat noi doi! „El m-ar fi ocrotit cu înalta lui poziţie socială, eu l-aş fi înnobilat cu erudiţia mea, ei binE. Cu ideile mele şi câte lucruri frumoase n-am fi putut face noi doi!” Imaginaţi-vă că pe-atunci trecuseră deja doi ani de când mă jignise şi provocarea mea era cel mai revoltător anacronism, în pofida ingeniozităţii de care dădeam dovadă în scrisoare, explicând şi mascând anacronismul. Dar, slavă Domnului (şi-acum, cu lacrimi în ochi, îi mulţumesc Celui-de-sus), scrisoarea n-am expediat-o. Mă ia şi-acum cu frig când îmi amintesc ce-ar fi putut ieşi dacă aş fi expediat-o. Şi într-o bună zI. Într-o bună zi m-am răzbunat în cel mai simplu, în cel mai genial mod cu putinţă! Pe neaşteptate, mi-a venit o idee extraordinară. Uneori, în zilele de sărbătoare, către ora patru, umblam pe Nevski Prospekt, plimbându-mă pe partea însorită a bulevardului. La drept vorbind, nu mă plimbam câtuşi de puţin, ci înduram infinite chinuri, înjosiri şi revărsări ale fierei; dar se vede treaba că tocmai de asta aveam nevoie. Mă fâţâiam ca un ţipar, în modul cel mai penibil cu putinţă, făcând întruna loc ba generalilor, ba ofiţerilor din regimentele de gardă şi de husari, ba cucoanelor; în aceste momente simţeam dureri convulsive în inimă, mă treceau fiori fierbinţi pe şira spinării, numai gândindu-mă la mizeria costumului meu, la mizeria şi trivialitatea minusculei mele siluete care se fofilează prin mulţime. Era un chin de mucenic, o permanentă şi insuportabilă înjosire la gândul că sunt o muscă în faţa acestei lumi, o muscă parşivă, inutilă – mai inteligentă, mai cultă, mai distinsă decât toţi, asta se înţelege. – dar o muscă, făcându-le loc tuturor să treacă, umilită şi obidită de toţi. De ce căutam chinul ăsta, de ce umblam pe Nevski – nu ştiu, ştiu doar că mă trăgea aţa pe bulevard ori de câte ori aveam posibilitatea.

  Tot pe-atunci am început să simt acele afluxuri de desfătare despre care am vorbit în primul capitol. Însă după istoria cu ofiţerul, bulevardul a început să mă atragă şi mai mult: pe Nevski îl întâlneam cel mai des, tot acolo îl admiram. Şi el se plimba pe Nevski mai ales în zilele de sărbătoare. Cu toate că şi el le făcea loc generalilor şi demnitarilor, deşi se strecura şi el ca un ţipar printre dânşii, pe alde mine sau pe alţii chiar mai curăţei decât mine, îi călca pur şi simplu în picioare; înainta drept spre ei, ca şi cum spaţiul ar fi fost gol, în nici un caz nu-i ceda cuiva trecerea. Privindu-I, mă lăsam pradă furiei mele şI. Înciudat, mă dădeam de fiecare dată deoparte din calea lui. Mă chinuia gândul că nici pe stradă nu pot fi nicidecum pe picior de egalitate cu el. „De ce neapărat tu trebuie să fii primul care se dă deoparte? îmi imputam câteodată singur, cuprins de o isterie nebună, trezindu-mă pe la trei şi ceva după miezul nopţii. De ce tocmai tu şi nu el? Nu ştii că nu există nici o lege şi că nu scrie nicăieri de asta? Măcar dacă ar fi în mod egal, cum se întâmpla atunci când se întâlnesc doi oameni delicaţi: unul cedează jumătate, celălalt tot jumătate şi uite-aşa trec, respectându-se reciproc.” Dar nu era aşa, eu eram cel care se dădea deoparte, iar el nici măcar nu observa că îi cedez trecerea. Şi iată, m-a fulgerat deodată ideea cea mai grozavă. „Ce-ar fi, mi-am zis eu, dacă m-aş întâlni cu el şI. Nu m-aş da deoparte? De-al dracului să nu mă dau deoparte, chiar dacă ar trebui să-l îmbrâncesc; ei, ce-ar fi?” încetul cu încetul, acest gând îndrăzneţ a pus stăpânire atât de mult pe mine, încât nu-mi mai dădea pace. Visam la asta neîncetat, ieşeam grozav de des pe Nevski, într-adins, ca să-mi imaginez mai clar cum voi face şi când o voi face. Eram entuziasmat. Din ce în ce mai mult mi se părea că această intenţie este verosimilă şi posibilă. „Desigur, nu-l voi îmbrânci de-adevăratelea, îmi ziceam eu, îmbunându-mă de bucurie cu anticipaţie, pur şi simplu n-o să mă feresc, o să mă ciocnesc cu el, dar nu ca să-l doară, ci, aşa, umăr la umăr, exact cât admit convenienţele; mă voi izbi în el exact atâta cât şi el se va izbi în mine.” Până la urmă, m-am hotărât definitiv. Dar pregătirile mi-au luat foarte mult timp. În primul rând, pentru această faptă trebuia să arăt cât mai decent şi să mă îngrijesc de costum. „Pentru orice eventualitate, dacă, de pildă, se iscă un incident public (iar publicul este aici superflu: contesa se plimbă, prinţul D. Se plimbă, întreaga literatură se plimbă), trebuie să fiu bine îmbrăcat; asta impresionează şi, în ochii înaltei societăţi, ne-ar pune cumva pe picior de egalitate.” Cu acest scop, mi-am cerut salariul cu anticipaţie şi mi-am cumpărat mănuşi negre şi o pălărie bună de la magazinul lui Ciurkin. Mănuşile negre mi s-au părut mai impunătoare şi