mai de bon ton decât cele de culoarea lămâiei, pe care pusesem ochii mai întâi. „Culoarea e prea ţipătoare, aş părea un ins care ţine morţiş să iasă în evidenţă” mi-am zis eu şi nu le-am luat pe cele de culoarea lămâiei. O cămaşă bună, cu butoni albi de os, îmi pregătisem de mult; dar tare mă ţinea în loc mantaua. În sine, mantaua mea nu era rea, ţinea de cald; însă avea căptuşeala vătuită şi gulerul era de raton, ceea ce constituia o culme a condiţiei mele de lacheu. Gulerul trebuia schimbat cu orice preţ, aveam nevoie de unul de biber, cum poartă ofiţerii. Pentru asta am început să umblu prin Gostinâi Dvor şi, după câteva tentative, am ochit un biber ieftin, nemţesc. Aceşti biberi nemţeşti, deşi se uzează repede şi ajung să arate mizerabil, la început, cât sunt noi, arată cât se poate de bine; iar mie nu-mi trebuia decât o singură dată. Am întrebat de preţ: era totuşi scump. După o chibzuinţă temeinică, m-am hotărât să vând gulerul de raton. Restul de bani, o sumă considerabilă pentru mine, m-am decis să-i cer cu împrumut de la Anton Antonâci Setocikin, şeful meu de secţie, un om plin de smerenie, dar serios şi calculat, care nu împrumuta pe nimeni, dar căruia, la angajare, îi fusesem recomandat în mod special de către o persoană influentă. M-am chinuit îngrozitor. Mi se părea monstruos şi ruşinos să-i cer bani lui Anton Antonâci. Două sau trei nopţi n-am dormit deloc, de fapt pe-atunci dormeam puţin, eram apucat de febră; inima mi se oprea nu ştiu cum nedesluşit sau subit începea să sară, să sară, să sară! La început, Anton Antonâci s-a mirat, apoi s-a încruntat, apoi a chibzuit dar totuşi m-a împrumutat, luându-mi o chitanţă prin care îi dădeam dreptul să-mi reţină din leafă, peste două săptămâni, banii daţi sub formă de împrumut. Astfel, totul era gata, în sfârşit; frumosul biber s-a instalat în locul ratonului parşiv şi, încetul cu încetul, am început să trec la fapte. Doar nu mă puteam duce de prima dată, aiurea; trebuia s-o fac cu dibăcie, realmente încetul cu încetul. Recunosc, însă, că după tentative numeroase, eram cât pe ce să disper: nu ne ciocneam nicidecum şi basta! De pregătit, eram pregătit, intenţia o aveam, se părea că acuşi-acuşi ne vom ciocni şi-na-ţi-o bună! – mă feream iarăşi din calea lui, iar el trecea fără să mă bage în seamă. Apropiindu-mă de el, chiar spuneam rugăciuni, pentru ca Dumnezeu să-mi întărească hotărârea. O dată a fost cât pe ce să mă hotărăsc, dar am sfârşit doar prin a mă prăbuşi la picioarele lui, pentru că m-a părăsit curajul când eram la o distanţă de numai vreo doi verşoci de el.

  Dumnealui m-a călcat foarte calm în picioare şi eu, ca o minge, am zburat într-o parte. În noaptea aceea am avut iarăşi febră şi am delirat. Şi deodată totul s-a încheiat cum nu se poate mai bine. În noaptea din ajunul zilei respective mi-am propus să nu-mi mai pun în aplicare intenţia nefastă, să las totul baltă şi, cu acest scop, am ieşit pe Nevski pentru ultima dată, numai ca să văd cum voi lăsa totul baltă. Deodată, la vreo trei paşi de duşmanul meu, m-am hotărât pe neaşteptate, am închis ochii şi ne-am lovit zdravăn, umăr la umăr! Nu i-am cedat nici cu un deget şi am trecut unul pe lângă altul ca doi oameni aflaţi pe picior de egalitate! Nici măcar nu şi-a întors capul şi s-a prefăcut că nu mă vede; dar numai s-a prefăcut, sunt sigur de asta. Şi acum mai sunt sigur de asta! Desigur, eu am suferit mai mult de pe urma ciocnirii; el era mai puternic, dar nu asta are importanţă. Important e că mi-am atins scopul, nu m-am ferit nici cu un pas şi, în public, m-am pus pe picior de egalitate cu el. M-am întors acasă pe deplin răzbunat pentru tot. Eram încântat. Jubilam şi cântam arii italiene. Desigur, nu voi descrie ce s-a întâmplat cu mine peste trei luni; dacă aţi citit primul meu capitol, Subterana, vă puteţi da seama şi singuri. Apoi ofiţerul a fost transferat în altă parte; de vreo paisprezece ani nu l-am văzut. Ce-o mai fi făcând acum, dragul de el? Pe cine măi striveşte?

  II.

  Dar se termina câte-o perioadă din meschinul meu desfrâu şi mă apuca o greaţă îngrozitoare. Venea căinţa, o alungam: prea mi-era greaţă. Totuşi, puţin câte puţin, mă obişnuiam şi cu asta. Mă obişnuiam cu orice, adică nu că mă obişnuiam, dar acceptam cumva de bună voie să suport. Aveam în schimb o portiţă de scăpare care le împăca pe toate: să evadez în „frumos şi sublim”, fireşte, în vis. Visam teribil, visam câte trei luni la rând, înfundat în ungherul meu şi, credeţi-mă, în clipele acelea nu mai semănăm cu domnul care, ca o găină cu inima tremurătoare, îşi cosea la guler blăniţa de biber nemţesc. Brusc, deveneam erou. Locotenentului meu înalt de zece verşoci nu i-aş fi permis să mă viziteze. Nici măcar nu mi-l puteam aminti atunci. Ce erau visele mele şi cum de mă mulţumeam cu ele – e greu acum de spus, dar pe-atunci mă mulţumeam. De altfel, în parte, şi acum mă mai mulţumesc. Visele deosebit de dulcege şi de intense veneau la mine după desfrâul meschin, veneau cu căinţă şi lacrimi, cu blesteme şi extaze. Aveam momente de asemenea încântare totală, de asemenea fericire, încât, zău, nu se simţea în interiorul meu nici cea mai mică urmă de zeflemea. Aveam credinţă, speranţă, iubire. Problema e că pe-atunci credeam orbeşte că printr-o minune, cu concursul unor circumstanţe exterioare, toate astea se vor desface, se vor lărgi; că, pe neaşteptate, va apărea orizontul unei activităţi corespunzătoare, benefice, sublime şi, mai ales, de-a gata (ce fel de activitate va fi fiind, asta n-am ştiut-o niciodată, dar important era că trebuie să mi se ofere de-a gata) şi iată-mă făcându-mi apariţia în lumea cea mare, mai-mai, ca să zic aşa, călare pe-un cal