alb şi cu o coroană de lauri pe frunte. Nu puteam înţelege să am un rol secundar şi tocmai de aceea am jucat în realitate rolul cel mai neînsemnat. Ori erou, ori în mocirlă, cale de mijloc nu exista. Asta m-a şi nenorocit, căci în mocirlă mă consolam cu gândul că în alte momente sunt erou, iar eroul, cu faptele sale, acoperea mocirla: pasămite, unui om obişnuit îi e ruşine să se murdărească, iar eroul e prea sus ca să se murdărească de tot, prin urmare, se poate murdări. Semnificativ e că aceste afluxuri a tot ce e „frumos şi sublim” mă vizitau şi în timpul meschinului meu desfrâu şi mai ales atunci când eram la fund de tot, mă vizitau aşa, cu mici izbucniri disparate, parcă amintindu-mi de faptul că există şi, totuşi, cu apariţia lor, nu spulberau desfrâul; dimpotrivă, parcă îl înviorau prin contrast şi veneau în minima cantitate necesară pentru un sos bun. Sosul era alcătuit din contradicţie şi suferinţă, din chinuitoarea analiză interioară, şi toate aceste chinuri mai mari sau mai mici îi confereau desfrâului meu o anumită picanterie, chiar un sens. – într-un cuvânt, îndeplineau întru totul funcţia unui sos bun. Toate astea nu fără o anumită profunzime. De fapt, n-aş fi putut accepta un desfrâu simplu, trivial, spontan, de conţopist, purtând în cârcă toată această murdărie! Atunci cu ce m-ar fi putut seduce mocirla, cu ce m-ar fi ispitit să ies noaptea în stradă? Nu, rogu-vă, aveam eu o portiţă onorabilă, salvatoare în orice situaţie.

  Dar câtă iubire, Dumnezeule, câtă iubire trăiam uneori în aceste vise ale mele, în aceste „mântuiri în tot ce e frumos şi sublim”: deşi era o iubire fantastică, deşi nu se aplica niciodată la ceva omenesc, era atât de mare această iubire, încât mai apoi, în realitate, nici nu mai resimţeam nevoia s-o aplic: ar fi fost un lux excesiv. De altminteri, totul se încheia până la urmă într-un mod cât se poate de fericit prin trecerea leneşă şi îmbătătoare la artă, adică la formele sublime ale existenţei, gata prefabricate, furate cu toptanul de la poeţi sau romancieri şi adaptate pentru toate serviciile şi cerinţele posibile. Eu, de pildă, triumf asupra tuturor; toţi, fireşte, sunt făcuţi praf şi nevoiţi să-mi recunoască toate perfecţiunile mele, iar eu îi iert pe toţi. Mă îndrăgostesc, fiind poet celebru şi şambelan; câştig nenumărate milioane şi imediat le donez pentru binele omenirii, recunoscându-mi pe loc, în faţa întregului popor, toate infamiile care, fireşte, nu-s simple infamii, ci conţin foarte mult „frumos şi sublim”, ceva manfredian. Toţi plâng şi mă sărută (altfel ce fel de proşti ar mai fi?) iar eu mă duc desculţ şi flămând să predic noile idei şi-i zdrobesc pe retrograzi la Austerlitz. Apoi se intonează un marş, se decretează amnistia, papa acceptă să plece de la Roma în Brazilia; apoi un bal pentru toată Italia la vila Borghese, cea situată pe malul lacului Como, întrucât, special pentru acest eveniment, lacul Como este strămutat la Roma; apoi scena din tufişuri etC. Etc. – parcă n-aţi şti? Veţi spune că e o murdărie, o mârşăvie să scot toate astea la tarabă după atâtea încântări şi lacrimi, pe care singur le-am recunoscut. De ce să fie o murdărie? Chiar vă închipuiţi că mi-ar fi ruşine după toate astea şi că totul ar fi mai stupid decât orice aspect din viaţa domniilor voastre? Pe deasupra, credeţi-mă că am avut lucruri care nu erau deloc rău compuse. Doar nu toate se petreceau pe lacul Como. De fapt, aveţi dreptate: într-adevăr e o murdărie şi o mârşăvie. Şi cel mai mârşav e că am început acum să mă justific în faţa domniilor voastre. Chiar mai mârşav decât atât e că fac acum această observaţie. Şi, apoi, gata cu asta, altfel nu mai termin niciodată: toate ar ieşi una mai murdară decât alta.

  Mai mult de trei luni la rând n-am fost în stare să visez şi am început să simt nevoia irezistibilă de a mă avânta în societate. A mă avânta în societate însemna pentru mine să mă duc în vizită la Anton Antonâci Setocikin, şeful meu de birou. E singurul om cu care am păstrat relaţii amicale toată viaţa şi acum mă mir eu însumi de acest lucru. Dar îl vizitam când intram în câte-o perioadă, când visele mele ajungeau într-un asemenea hal de euforie, încât trebuia neapărat şi imediat să mă îmbrăţişez cu oamenii şi cu întreaga omenire; şi pentru asta trebuia să am la dispoziţie măcar un om existent în realitate. La Anton Antonâci trebuia să mă duc marţea (ziua lui de primire) şi, prin urmare, necesitatea de a mă îmbrăţişa cu toată omenirea trebuia să mi-o programez marţea. Locuia acest Anton Antonâci lângă Cinci Colţuri, la etajul al treilea, în patru cămăruţe scunde şi una mai mică decât alta, care arătau cât se poate de economic şi gălbui. Avea în casă două fete şi pe mătuşa lor care turna ceaiul. Fetele. – una avea treisprezece ani şi cealaltă paisprezece, amândouă cârne – mă făceau să mă fâstâcesc teribil pentru că şuşoteau mereu între ele şi râdeau. De obicei, stăpânul casei stătea în biroul lui pe o canapea de piele, în faţa unei mese cu vreun musafir cărunt, funcţionar din departamentul nostru sau chiar din alt departament. Niciodată n-am văzut mai mult de doi-trei vizitatori, întotdeauna aceiaşi. Discutau despre accize, despre târguielile din Senat, de leafă, de avansări, de excelenţa sa, despre mijloacele de a te face plăcut etC. Etc. Aveam răbdarea să stau ca prostul lângă aceşti inşi câte patru ore la rând, neîndrăznind şi neştiind cum să aduc şi eu vorba de ceva. Mă tâmpeam, mă luau sudorile de câteva ori, îmi dădea târcoale damblaua; dar asta era bine şi cu folos. Întorcându-mă acasă, amânam pentru câtva timp dorinţa mea de a mă îmbrăţişa cu întreaga omenire.

  De altminteri, mai aveam un fel de cunoscut, pe unul Simonov, fost coleg de şcoală. În fapt, aveam mulţi colegi de şcoală la Petersburg, dar nu făceam gaşcă şi chiar încetasem să