mă salut cu ei pe stradă. Poate că mă mutasem cu serviciul la un alt departament tocmai ca să nu fiu la un loc cu ei şi s-o rup deodată cu copilăria pe care o uram. Blestemată fie şcoala asta, blestemaţi fie anii ăştia de ocnă! într-un cuvânt, de îndată ce-am scăpat în libertate, m-am despărţit de colegi. Mai rămăseseră doi-trei inşi cu care mă salutam întâlnindu-i. Printre aceştia se număra şi Simonov, care în şcoală nu se remarca prin nimic, era timid şi şters, dar eu observasem la el o anumită independenţă de caracter şi chiar cinste. Nu cred nici să fi fost foarte mărginit. Mi-am petrecut cu el clipe destul de luminoase, care, însă, nu au ţinut mult şi s-au cufundat dintr-o dată în ceaţă. După cât se pare, pe el aceste amintiri îl stinghereau şi, probabil, se temea ca nu cumva să revin la tonul de altădată. Bănuiam că nu mă putea suferi, dar, nefiind sigur de asta, îl vizitam totuşi.

  Iată că o dată, într-o joi, nemaisuportându-mi singurătatea şi ştiind că joia uşa lui Anton Antonâci este închisă, mi-am adus aminte de Simonov. Urcând la el, la etajul al treilea, mă gândeam tocmai la faptul că îl fac pe acest domn să se simtă penibil în prezenţa mea şi că nu merita să vin. Dar cum asemenea consideraţiuni sfârşeau întotdeauna prin a mă îmboldi, ca un făcut, să mă bag în situaţii ambigue, am intrat. Trecuse aproape un an de când nu-l mai văzusem pe Simonov.

  III.

  Am întâlnit la el încă doi foşti colegi de şcoală. După cât se pare, discutau o chestie importantă. Niciunul dintre ei n-a dat vreo atenţie sosirii mele, ceea ce chiar era ciudat, pentru că nu mă văzusem cu ei de mai mulţi ani. Probabil mă considerau a fi ceva de felul unei muşte cât se poate de obişnuite. Cu atâta dispreţ nici în şcoală nu fusesem tratat, deşi toţi mă urau. Eu, desigur, înţelegeam că trebuie să mă dispreţuiască acum pentru lipsa mea de succes în carieră şi pentru că decăzusem cam prea tare, umblam prost îmbrăcat şi altele – ceea ce în ochii lor alcătuia firma incapacităţii mele şi a prea puţinei importanţe care trebuia să mi se acorde. Totuşi, nu m-aş fi aşteptat să fiu dispreţuit în aşa hal. Simonov chiar s-a mirat de sosirea mea. Şi mai înainte parcă se mira întotdeauna de sosirea mea. Toate astea m-au intrigat; m-am aşezat şi, întrucâtva indispus, am început să trag cu urechea la discuţia lor.

  Era o discuţie serioasă şi chiar înflăcărată despre o masă de adio, pe care aceşti domni intenţionau s-o organizeze chiar a doua zi, punând mână de la mână, în cinstea unui alt coleg de-al lor, Zverkov, ofiţer care fusese mutat într-un fund de gubernie. Monsieur Zverkov mi-a fost şi mie tot timpul coleg de şcoală. Am început să-l urăsc mai abitir din cursul superior. În cursul inferior fusese doar un băieţel frumuşel, zvăpăiat, pe care îl iubeau toţi. De altfel, în cursul inferior, îl uram tocmai pentru că era băieţel frumuşel şi zvăpăiat. Învăţa întotdeauna permanent rău, tot mai rău dintr-o clasă într-alta; totuşi a ieşit cu bine din şcoală, pentru că avea protecţie. În ultimul lui an petrecut în şcoala noastră i-a picat o moştenire, două sute de suflete şi, întrucât noi eram săraci aproape cu toţii, se apucase chiar s-o facă pe fanfaronul faţă de noi. Era un tip vulgar la culme dar totuşi băiat bun chiar şi atunci când o făcea pe fanfaronul. La noi, în pofida formelor de cinste şi onoare exterioare, fantastice şi de paradă, toţi, cu excepţia câtorva, chiar se dădeau bine pe lângă Zverkov, cu atât mai mult, cu cât el o făcea pe fanfaronul. Şi n-o făcea pe grozavul pentru că ar fi avut cine ştie ce folos din asta, ci doar aşa, pentru că era un om favorizat de darurile naturii. Pe deasupra, nu ştiu de ce, printre noi se înrădăcinase convingerea că Zverkov este specialist în materie de ingeniozitate şi bune maniere. Mai ales această ultimă calitate mă scotea din sărite. Uram sunetul vocii lui, strident, de ins care nu se îndoia câtuşi de puţin de sine, faptul că-şi diviniza propriile spirite, care-i ieşeau îngrozitor de stupide, deşi avea limba ascuţită; îi uram faţa frumoasă dar nătângă (pe care, de altfel, aş fi dat-o bucuros pe a mea, deşteaptă) şi comportamentul degajat, de ofiţer din deceniul al cincilea, îl uram pentru că ne povestea despre viitoarele lui succese la femei (n-avea curajul să înceapă a avea de-a face cu femeile fără să aibă epoleţi de ofiţer pe umeri şi îi aştepta cu nerăbdare) şi despre faptul că o va ţine lanţ cu duelurile. Îmi amintesc că eu, care tăceam întotdeauna, m-am luat din senin la harţă cu Zverkov când acesta, vorbind odată în timpul liber cu colegii despre viitoarele nebunii şi, întărâtându-se, în cele din urmă, ca un căţel la soare, ne-a declarat că pe nici o fată din satul lui n-o va trece cu vederea, că asta e droit de la seigneur, iar pe ţărani, dacă vor îndrăzni să protesteze, îi va biciui şi le va dubla dijma tuturor canaliilor bărboase. Mitocanii noştri aplaudau, iar eu nu m-am luat la harţă cu el fiindcă mi-ar fi fost milă de fete şi de taţii lor, ci pur şi simplu pentru că aplauzele le primea un om de tot nimicul. Atunci l-am dat gata dar Zverkov, deşi era tâmpit, era vesel şi obraznic şi de aceea a scăpat cu râsul, aşa că, la drept vorbind, nu prea l-am dat gata: râsul a rămas de partea lui. Pe urmă m-a mai răzbit de câteva ori, dar fără ciudă, ci cumva în glumă, în treacăt, râzând. Răutăcios şi dispreţuitor, eu nu-i răspundeam. După absolvire a încercat parcă să facă un gest de apropiere; eu nu m-am împotrivit prea tare, pentru că mă simţeam măgulit; însă curând ne-am despărţit prin forţa împrejurărilor. După aceea am auzit de succesele lui de cazarmă, de chefurile