lui. Mai târziu s-au făcut auzite alte zvonuri, cum că are succes în carieră, pe stradă nu schiţa nici un gest de salut când mă vedea şi bănuiam că se teme ca nu cumva să se compromită, salutându-se cu o persoană atât de lipsită de importanţă, ca mine. L-am văzut o dată şi la teatru, într-o lojă din rândul al treilea, purtând de-acum galoane de ofiţer superior. Se fâţâia şi se tot frângea din şale în faţa fiicelor unui general ramolit. În vreo trei ani se dărâmase foarte tare, deşi continua să fie destul de frumos şi agil; se fleşcăise, începuse să se îngraşe şi se vedea că pe la treizeci de ani se va buhăi de-a binelea. Deci, în cinstea acestui Zverkov, care părăsea în sfârşit oraşul, colegii noştri voiau să dea o masă. În decursul acestor trei ani ţinuseră permanent legătura cu el, deşi în sinea lor, sunt sigur de asta, nu se simţeau pe picior de egalitate cu el.

  Dintre cei doi musafiri ai lui Simonov, unul era Ferficikin, neamţ din Rusia, mic de statură, cu mutră de maimuţoi, un prost care râdea mai mult decât toţi, cel mai înverşunat duşman al meu încă din clasele inferioare. – ticălos, impertinent, fanfaron, care se prefăcea a fi ambiţia întruchipată, cu toate că, desigur, era un laş în sufletul lui. Era unul dintre admiratorii lui Zverkov care cochetau cu el din interes şi împrumutau adesea bani de la el. Celălalt musafir al lui Simonov, Trudoliubov, era o persoană ştearsă, lucra în armată, era înalt, cu o fizionomie rece, destul de cinstit, dar gata să se ploconească în faţa oricărui succes şi capabil să-şi dea cu părerea numai în privinţa avansărilor. Era un fel de rudă de departe cu Zverkov şi asta – ce prostie! – îi conferea printre noi o oarecare importanţă. Tot timpul pe mine mă considerase un nimic; mă trata nu tocmai politicos, totuşi acceptabil.

  — Deci, dacă punem câte şapte ruble, zise Trudoliubov, suntem trei, aşa că se-adună douăzeci şi una de ruble şi putem mânca bine. Desigur, Zverkov nu plăteşte.

  — Se-nţelege, doar e invitatul nostru, hotărî Simonov.

  — Chiar vă închipuiţi, interveni Ferficikin, înfumurat şi înfierbântat, ca un lacheu impertinent, care se laudă cu stelele de general ale stăpânului său, chiar vă închipuiţi că Zverkov o să ne lase numai pe noi să plătim? Din delicateţe o să accepte, dar pe urmă o să pună la bătaie o juma' de duzină.

  — Lasă, o juma' de duzină e prea mult pentru patru inşi, observă Truboliubov, remarcând numai jumătatea de duzină.

  — Deci, trei, cu Zverkov – patru, douăzeci şi una de ruble, la Hotel de Paris, mâine, la ora cinci, conchise definitiv Simonov, care fusese ales organizator.

  — Cum douăzeci şi una? am spus eu cu o oarecare emoţie, pesemne chiar simţindu-mă jignit. Socotindu-mă şi pe mine, sunt douăzeci şi opt de ruble, nu douăzeci şi una.

  Mi s-a părut că, oferindu-mă subit şi pe neaşteptate, le voi face o surpriză plăcută, că îi voi da gata dintr-o lovitură şi-i voi face să mă privească cu respect.

  — Cum, vrei şi d-ta? observă nemulţumit Simonov, evitând parcă să mă privească. Mă ştia ca pe-un cal breaz.

  Eram înfuriat pentru că mă ştia ca pe-un cal breaz.

  — De ce nu? Mi se pare că şi eu îi sunt coleg şi chiar mă simt jignit că m-aţi ocolit, am început eu să clocotesc din nou.

  — De unde era să te găsim? interveni, grosolan, Ferficikin.

  — D-ta nu te-ai avut niciodată bine cu Zverkov, adăugă Trudoliubov, încruntându-se.

  Însă eu mă ambalasem deja şi nu mai voiam să cedez.

  — Cred că nimeni n-are dreptul să judece relaţiile dintre noi, replicai eu cu un tremur în glas, ca şi cum Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat. Poate că vreau acum să particip tocmai pentru că înainte nu m-am avut bine cu el.

  — Cine să te mai înţeleagĂ. Cu sentimentele astea înălţătoare, râse Trudoliubov.

  — O să te trecem pe listă, hotărî Simonov, adresându-mi-se. Deci, pe mâine la ora cinci, la Hotel de Paris; vezi să nu încurci ceva.

  — Banii! dădu să zică Ferficikin cu jumătate de gură, făcându-i lui Simonov semn din cap spre mine, dar amuţi pentru că până şi Simonov se fâstâcise.

  — Gata, spuse Trudoliubov, ridicându-se. Dacă ţine atât de mult la asta, n-are decât să vină.

  — Păi avem cercul nostru, amical, se oţărî Ferficikin, punând şi el mâna pe pălărie. Doar nu-i o întrunire oficială. Poate că nu dorim deloc să fii şi d-ta printre noi.

  Plecară; ieşind, Ferficikin nici măcar nu mă salută, Trudoliubov schiţă doar un gest cu capul, fără să mă privească. Simonov, cu care rămăsesem între patru ochi, era cuprins de o nedumerire înciudată şi mă privea cam straniu. Nu se aşeza şi nu mă poftea să iau loc.

  — HM. DA. Pe mâine. Banii mi-i dai acum? Asta ca să fiu sigur, îngăimă el jenat.

  Am roşit; dar, roşind, mi-am adus aminte că, din timpuri imemoriale, îi datoram lui Simonov cincisprezece ruble, de care nu uitasem niciodată, dar nici nu i le restituisem.

  — Fii şi d-ta de acord, Simonov, că, venind aici, nu puteam ştI. Şi îmi pare foarte rău că am uitat.

  — Bine, bine, e totuna. O să plăteşti mâine la masă. Voiam numai să ştiu. Te rog.

  Îşi înghiţi vorba şi începu să se plimbe şi mai înciudat prin cameră. Păşind, începu să se oprească în călcâie, bătând tare din tălpi.

  — Te reţin cumva? l-am întrebat eu după o tăcere de două minute.

  — O nu! a tresărit el subit. Adică, la drept vorbind, da. Vezi d-ta, ar trebui să trec. Aici, aproapE. Adăugă el pe ton de scuză, întrucâtva jenat.

  — Ah, Dumnezeule! De ce nu spui! am exclamat eu, luându-mi cascheta cu un aer surprinzător de degajat, cine