— Păi nu-i departe. Doi paşI. Repetă Simonov, conducându-mă până în vestibul cu un aer agitat, care nu i se potrivea deloc. Deci, rămâne pe mâine, la ora cinci fix! îmi strigă el din urmă pe scară: era tare bucuros că mă vede plecat. Eu turbam de furie.

  — Naiba, naiba m-a pus să mă bag! scrâşneam din dinţi, mergând pe stradă. Să-i fac plăcere ticălosului, porcuşorului de Zverkov! Desigur, nu trebuie să mă duc; desigur, mă doare în cot; ce, am vreo legătură cu el? Chiar mâine îl anunţ pe Simonov printr-un curier.

  Însă turbam tocmai din cauză că ştiam precis că mă voi duce, că în ciuda lor mă voi duce; cu cât va fi mai lipsit de tact şi mai indecent, cu atât mai mult voi avea chef să mă duc.

  Şi chiar aveam un motiv real să nu mă duc: lipsa banilor. N-aveam în casă decât nouă ruble mari şi late. Însă şapte din ele erau simbria pe care trebuia să i-o dau tot mâine lui Apollon, servitorul meu, care stătea la mine cu şapte ruble pe lună şi mâncarea lui.

  Ţinând cont de firea lui Apollon, îmi era imposibil să nu-i dau banii. Însă despre această canalie, despre această ciumă a mea, voi vorbi ceva mai târziu.

  De altminteri, ştiam că n-o să-i dau banii şi că o să mă duc neapărat la petrecere.

  În noaptea aceea am avut visele cele mai dezgustătoare cu putinţă. Nici nu-i de-a mirării: toată seara m-au înghesuit amintiri din anii de ocnă pe care mi i-am mâncat în şcoală, amintiri de care nu mă puteam nicidecum descotorosi. Îmi făcuseră vânt în această şcoală nişte rude îndepărtate de care depindeam şi de care, pe urmă, n-am mai auzit niciodată. – eram un orfan sătul deja până-n gât de mustrările lor, începusem deja să gândesc, tăceam şi mă uitam împrejur ca o sălbăticiune. Colegii m-au luat de la început în primire cu batjocuri răutăcioase şi nemiloase pentru că nu semănăm cu niciunul dintre ei. Dar eu nu puteam suporta batjocurile; nu mă puteam obişnui cu ei la fel de uşor cum se obişnuiau ei unii cu alţii. Am început să-i urăsc din prima clipă şi m-am izolat de ei într-o mândrie temătoare, rănită şi excesivă. Grobianismul lor mă revolta. Ei râdeau cu cinism de chipul meu, de silueta mea neîndemânatică; şi când te gândeşti ce feţe imbecile aveau! în şcoala noastră expresiile feţelor se imbecilizau şi degenerau într-un mod cumva special. Peste câţiva ani ţi-era şi scârbă să te uiţi la ei. Încă de pe la şaisprezece ani mă minunam privindu-i; încă de pe atunci mă lăsau perplex modul lor meschin de gândire, prostiile cu care se ocupau, tâmpenia jocurilor şi a discuţiilor. Nu înţelegeau atâtea lucruri necesare, nu se interesau de atâtea chestiuni impresionante, extraordinare, încât, fără să vreau, am ajuns să cred că-mi sunt inferiori. Nu vanitatea ofensată mă îndemna la asta şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu care cumva să vă agăţaţi de mine cu expresii plate, care au ajuns să-mi facă greaţă, de tipul celei că „eu doar visam, pe când ei încă de pe atunci înţelegeau viaţa adevărată”. Nu înţelegeau nimic, nici o viaţă adevărată şi jur că tocmai asta mă indigna cel mai mult la ei. Dimpotrivă, realitatea cea mai evidentă, cea mai bătătoare la ochi o percepeau fantastic de stupid şi încă de pe atunci învăţaseră să se ploconească numai în fata succesului. Râdeau cu cruzime, la modul cel mai ruşinos cu putinţă, de tot ce era drept, dar înjosit şi călcat în picioare. Rangul îl luau drept inteligenţă; la şaisprezece ani discutau deja despre locuri călduţe. Desigur, multe se explicau prin prostie, prin exemplele proaste care li se dăduseră permanent în copilărie şi adolescenţă. Erau monstruos de perverşi. Fireşte, şi aici era mai multă aparenţă, mai mult cinism de paradă; fireşte; tinereţea şi o anume candoare licăreau şi-n ei, chiar de sub stratul gros de perversitate; însă nici candoarea lor nu era atrăgătoare şi se manifesta într-un fel de golănie. Îi uram teribil, deşi, poate, eram mai rău decât ei. Ei îmi plăteau cu aceeaşi monedă şi nu-şi ascundeau repulsia pe care mi-o nutreau. Dar nu râvneam la dragostea lor; dimpotrivă, doream mereu să-i văd umiliţi. Ca să mă descotorosesc de batjocurile lor am început într-adins să învăţ cât mai bine şi am ajuns printre fruntaşi. Asta i-a impresionat. Pe deasupra, încetul cu încetul, începuseră să înţeleagă că citeam cărţi pe care ei nu le puteau citi şi înţelegeam nişte lucruri (neincluse în programa cursului nostru special) de care ei nici auziseră. Se uitau ciudat şi în batjocură la mine, dar, din punct de vedere moral, îmi acceptau superioritatea, mai ales că şi profesorii mă remarcaseră în această privinţă. Batjocurile au încetat, dar a rămas ostilitatea şi între noi s-au instaurat relaţii reci, încordate. Spre sfârşit eu însumi n-am mai rezistat: o dată cu trecerea anilor lua amploare în mine nevoia de oameni, de prieteni. Am încercat să încep a mă apropia de ei; dar mereu această apropiere ieşea nefirească, aşa că se sfârşea de la sine, fără nici un rezultat. Am avut odată chiar un prieten. Dar de-acum eram despot în suflet; voiam să am o putere nelimitată asupra sufletului lui; voiam să-i insuflu dispreţul faţă de mediul înconjurător; i-am pretins s-o rupă, arogant şi definitiv, cu acest mediu. L-am speriat cu prietenia mea pătimaşă; îl făceam să plângă, să se cutremure de convulsii; avea un suflet naiv, care se dăruia cu uşurinţă; dar după ce mi s-a dăruit cu totul, am ajuns imediat să-l urăsc şi l-am respins ca şi cum n-aş fi avut nevoie de el decât ca să repurtez victoria asupra lui, decât ca să mi-l fac vasal. Însă nu-i puteam birui pe toţi; nici prietenul meu nu semăna cu vreunul dintre ceilalţi şi era o excepţie rarisimă. Primul pas pe care l-am făcut după ieşirea din şcoală a fost că am renunţat la cariera specială căreia îi