În zori, am sărit din pat, am sărit cu un fel de emoţie, ca şi cum toate astea vor începe imediat să se săvârşească. Însă aveam impresia că începe şi că neapărat va începe în ziua aceea o schimbare radicală în viaţa mea. Poate din lipsă de obişnuinţă, însă toată viaţa mi s-a părut că, odată cu orice eveniment exterior, cât de neînsemnat, imediat va începe o schimbare radicală în viaţa mea. De altfel, ca de obicei, am plecat la slujbă, însă am şters-o acasă cu două ore mai devreme, ca să mă pregătesc. Principalul e, îmi ziceam eu, să nu ajung primul, ca nu cumva să creadă că m-am bucurat peste măsură. Dar asemenea lucruri principale erau cu miile şi toate mă tulburau până la sleire. Mi-am lustruit încă o dată cizmele, cu mâna mea; pentru nimic în lume Apollon nu mi le-ar fi lustruit de două ori în aceeaşi zi, găsind că nu-i un obicei bun. Le-am lustruit furând periile din vestibul, ca să nu mă vadă Apollon şi să nu înceapă pe urmă să mă dispreţuiască. Apoi mi-am examinat amănunţit hainele şi am găsit că toate erau vechi, uzate, ponosite. Tunica era într-adevăr în regulă, dar nu mă puteam duce cu tunica la petrecere. Mai grav era că pe pantaloni, chiar în genunchi, aveam o pată mare şi galbenă. Presimţeam că această pată, singură, mă va frustra de nouă zecimi din demnitatea mea. Ştiam şi că e foarte meschin să gândesc astfel. „Dar acum nu-i vreme de gândit; de-acum începe realitatea”, îmi ziceam eu, pierzându-mi curajul. Ştiam foarte bine şi că exagerez monstruos toate aceste fleacuri; dar altfel nu puteam: nu mai eram stăpân pe mine, mă apucaseră frigurile. Cu disperare îmi imaginam cât de sus şi cu câtă răceală mă va întâmpina acest „ticălos” de Zverkov; cu cât dispreţ tâmp şi irezistibil se va uita la mine tontul de Trudoliubov; cât de spurcat şi impertinent va chicoti pe seama mea râma de Ferficikin, ca să-i facă pe plac lui Zverkov; cât de bine va pricepe totul Simonov în sinea lui şi cât mă va dispreţui pe urmă pentru josnicia vanităţii şi laşităţii mele; şi mai ales, cât de mizerabil va fi totul, cât de neliterar şi banal. Desigur, ar fi fost mai bine să nu plec nicăieri. Dar tocmai ăsta era lucrul cel mai puţin posibil: dacă mă trage aţa undeva, apoi nu mă las până nu mă bag până peste cap. M-aş fi tachinat apoi toată viaţa: „Asta-i, ţi s-a făcut frică, ţi s-a făcut frică de realitate, ţi s-a făcut frică!”. Dimpotrivă, ţineam morţiş să le demonstrez acestor „gunoaie” că nu-s deloc laş, aşa cum singur mă consider. Mai mult chiar, cuprins de cel mai puternic paroxism de febrilitate laşă, visam să birui, să înving, să-i captivez, să-i fac să mă iubească măcar pentru „măreţia gândurilor şi incontestabila inteligenţă”. Îl vor părăsi pe Zverkov, acesta va sta deoparte tăcut şi ruşinat, iar eu îl voi strivi pe Zverkov. Apoi, poate, o să mă împac, o să beau şi o să-l iau la per tu însă cel mai rău şi jignitor pentru mine era că ştiam foarte bine şi cu siguranţă că, în fond, n-am nevoie de toate astea, că, în fond, nu ţin câtuşi de puţin Să-i strivesc, să-i înving, să-i captivez şi că pentru tot acest rezultat, dacă l-aş obţine, eu aş fi primul care n-ar da o para chioară. O, cum îl rugam pe Dumnezeu să treacă mai iute ziua aceea! Cuprins de o tristeţe imposibil de exprimat, mă apropiam de fereastră, deschideam oberlichtul şi scrutam ceaţa tulbure a lapoviţei care cernea din cer.

  În sfârşit, rabla mea de ceas de perete hârşâi ora cinci. Mi-am înşfăcat cascheta şi, străduindu-mă să nu-l privesc pe Apollon. – care de dimineaţă tot aştepta să-i dau simbria dar, din mândrie, nu voia să aducă vorba el mai întâi – am trecut pe lângă el, am ieşit pe uşă şi cu o birjă, luată într-adins pe ultima monedă de cincizeci de copeici, am tras ca boierul la Hotel de Paris.

  IV.

  Încă din ajun ştiam că voi ajunge primul. Dar acum nu asta avea importanţă.

  Nu numai că nu sosise niciunul dintre ei, dar de-abia am găsit separeul nostru. Masa încă nu era aranjată. Ce să însemne asta? După multe întrebări, am reuşit, în sfârşit, să aflu, de la servitori că masa era comandată pentru ora şase, nu pentru cinci. Aşa mi s-a confirmat şi la bufet. Mi-era chiar şi ruşine să întreb. Nu era decât cinci şi douăzeci şi cinci. Dacă schimbaseră ora, se cuvenea, în orice caz, să mă înştiinţeze; pentru asta există serviciul poştal prin curieri, nu ca să mă facă „de ruşine” în proprii mei ochi şI. Chiar ai servitorilor. M-am aşezat; un servitor a început să facă mezamplasul; în prezenţa lui am început parcă să mă simt şi mai ofensat.

  La ora şase, afară de lămpile aprinse, în separeu au fost aduse lumânări. Totuşi, servitorul nu se gândise să le aducă imediat după sosirea mea. În separeul de-alături dejunau, la mese diferite, doi clienţi posomoriţi, morocănoşi şi tăcuţi. Într-unui din separeurile îndepărtate era zarvă mare: inşii de-acolo chiar ţipau; se-auzeau hohotele unei cete întregi de petrecăreţi; răzbăteau nişte guiţături franţuzeşti oribile: erau şi doamne la dineu, într-un cuvânt, mi-era tare scârbă. Rar mi-a fost dat să trec prin momente mai oribile, aşa că, la şase fix, când şi-au făcut apariţia toţi trei, în prima clipă chiar m-am bucurat de venirea lor, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce eliberatori şi era cât pe ce să uit că trebuie s-o fac pe supăratul.

  Zverkov intră înaintea celorlalţi, făcând-o, pare-mi-se, pe conducătorul grupului. Şi el şi ceilalţi doi râdeau; dar văzându-mă, Zverkov îşi luă o înfăţişare plină de importanţă, veni spre mine fără grabă, îndoindu-se puţin din