talie, parcă făcând pe cochetul şi îmi întinse mâna cu drag, adică nu cu cine ştie ce drag, ci cu o politeţe precaută, ca de general, de parcă, întinzându-mi mâna, se apăra de ceva. Eu, dimpotrivă, îmi închipuisem că de îndată ce va intra va izbucni în râsul lui de altădată, subţire şi ascuţit şi că, de la primele cuvinte, îşi va pune la bătaie glumele şi spiritele lui nesărate. Pentru acestea mă pregătisem din ajun, dar nu mă aşteptam din partea lui la atâta condescendenţă superioară. Prin urmare, se considera acum infinit mai presus decât mine în toate privinţele? Dacă n-ar vrea decât să mă jignească cu această atitudine de general, îmi ziceam, asta încă n-ar fi nimic, l-aş scuipa eu mai pe urmă în obraz. Dar dacă într-adevăr, fără nici o dorinţă de a mă jigni, şi-a făcut loc această idee în căpăţâna lui de berbec, la modul serios, gândindu-se că e infinit mai presus decât mine şi nu se poate uita la mine decât protector? începusem deja să mă sufoc întrezărind această bănuială.

  — Am aflat cu surprindere că ai dorit şi d-ta să fii alături de noi, începu el, sâsâind, şi şopotind, tărăgănând cuvintele, ceea ce mai înainte nu făcea. Nu ştiu cum s-a făcut, dar nu ne-am întâlnit demult. Te fereşti de noi. Rău. Nu suntem chiar atât de fioroşi cum îţi închipuieşti d-ta. În orice caz, mă bucur să re-în-no-iesc.

  Şi, neglijent, se întoarse ca să-şi pună pălăria pe pervaz.

  — Aştepţi de mult? mă întrebă Trudoliubov.

  — Am venit la cinci fix, cum am stabilit ieri, răspunsei eu tare şi cu o iritare ce prevestea că voi exploda în curând.

  — Păi nu i-ai dat de ştire că am schimbat ora? întrebă Trudoliubov răsucindu-se spre Simonov.

  — Nu i-am dat. Am uitat, îi răspunse acesta, însă fără cea mai mică părere de rău şi, fără să se scuze măcar faţă de mine, se duse să comande antreurile.

  — Deci bietul de d-ta stai aici de-o oră! exclamă în zeflemea Zverkov, pentru că, după cât îl ducea pe el mintea, situaţia trebuia să fie într-adevăr foarte comică. După el, cu vocea lui ticăloşică, zglobie ca de căţeluş, izbucni în râs nemernicul de Ferficikin. Şi lui i se păruse tare comică şi jenantă situaţia mea.

  — Nu-i nimic de râs! am strigat eu la Ferficikin, tot mai iritat. Alţii sunt vinovaţi, nu eu! Cineva n-a crezut de cuviinţă că trebuie să-mi dea de ştire. Asta-i, asta-I. O neghiobie.

  — Nu-i doar o neghiobie, ci chiar mai mult, bombăni Trudoliubov, luându-mi cu naivitate apărarea. Eşti prea îngăduitor. A fost curată lipsă de politeţe. Desigur, neintenţionată. Şi Simonov cum dE. Hm!

  — Dacă mi-ar fi făcut mie chestia asta, observă Ferficikin, eu aş fi.

  — Ai fi comandat ceva, îl întrerupse Zverkov, ori ai fi mâncat fără să ne mai aştepţi.

  — Fiţi de acord că aş fi putut proceda aşa fără să cer nimănui permisiunea, i-o retezai eu. Dacă am aşteptat e pentru că.

  — Să luăm loc, domnilor, strigă Simonov care tocmai intrase. Totul e gata. De şampanie răspund personal, e frapată excelent. Păi nu-ţi ştiam adresa, de unde era să te iau? se răsuci el spre mine, însă iarăşi parcă fără să mă privească.

  Probabil, avea ceva împotriva mea. Nu-i exclus să se fi răzgândit după discuţia din ajun.

  S-au aşezat cu toţii; am luat şi eu loc. Masa era rotundă. În stânga mea stătea Trudoliubov, în dreapta era Simonov. Zverkov s-a aşezat vizavi; Ferficikin – lângă el, între Zverkov şi Trudoliubov.

  — La spu-u-ne, eştI. La un departament? continuă Zverkov să se ocupe de mine. Văzându-mă jenat, îşi închipuia la modul serios că trebuie să mă îmbuneze şi, ca să zic aşa, să mă încurajeze. „O fi vrând să arunc în el cu sticla”, mi-am zis eu clocotind de furie. Neobişnuit fiind cu oamenii, mă iritam nefiresc de rapid.

  — La biroul cutare, i-am răspuns cu vocea sacadată, uitându-mă în farfurie.

  — ŞI. Te aranjează? la spu-u-ne, ce te-a făcut să renunţi la fosta slujbă?

  — Faptul că am avut chef să scap de fosta slujbă, îi spusei eu, lungind de două ori mai mult cuvintele, aproape nemaifiind în stare să mă stăpânesc.

  Ferficikin pufni. Simonov mă privi ironic; Trudoliubov se opri din mâncat şi se apucă să mă examineze curios. Zverkov era şocat, dar nu voia să recunoască.

  — A-a-aşa, dar care ţi-e retribuţia?

  — Care retribuţie?

  — Adică leafa?

  — Văd că mă supui la un adevărat examen!

  De altminteri, le-am spus pe loc cât câştigam.

  Roşisem îngrozitor.

  — Cam puţin, observă Zverkov, dându-şi importanţă.

  — Da, nu prea-ţi poţi permite să iei masa prin restaurante! adăugă Ferficikin cu impertinenţă.

  — După mine, asta-i sărăcie sadea, observă serios Trudoliubov.

  — Ce mult ai slăbit, ce mult te-ai schimbaT. De atuncI. Adăugă Zverkov, deja fără venin şi cu un fel de compătimire obraznică, uitându-se cu atenţie la mine şi la costumul meu.

  — Hai, ajungă-ţi cu fâstâceala! strigă, chicotind, Ferficikin.

  — Stimate domn, află că nu mă fâstâcesc, explodai eu, în sfârşit. Ascultă ce-ţi spun! Iau masa aici, la „restaurant”, pe banii mei, ai mei, nu ai altuia, remarcă acest lucru, monsieur Ferficikin.

  — Cu-um? Păi cine mănâncă pe banii altuia? Parcă ai vrea să zicI. Sări Ferficikin, roşind ca racul, privindu-mă furios drept în cohi.

  — Uite a-aşa! i-am răspuns eu, simţind că am sărit peste cal. Şi cred că am putea avea o discuţie mai inteligentă.

  — Mi se pare mie, sau ai de gând să ne arăţi cât eşti de inteligent?

  — Nu-ţi fă griji, asta ar fi cu totul de prisos.

  — Ce-i asta, domnule, te-ai pus pe cotcodăcit? Nu cumva ţi-ai ieşti din minţi la lemprartamentul d-tale?

  — Ajunge, domnilor, ajunge! strigă autoritar Zverkov.

  — Ce prostie! bombăni