ce legi purced, cum se extind, încotro tind în cutare şi în cutare caz, adică dacă se va descoperi formula matematică adevărată. – atunci nu-i mare lucru ca omul să înceteze a mai vrea şi va înceta cu siguranţă. Spuneţi şi dv.: ce chef să mai ai să vrei conform tabelului? Mai mult decât atât: imediat, din om, se va preface într-un buton de orgă sau în aşa ceva; pentru că ce-i omul fără dorinţe, fără voinţă şi fără vreri, dacă nu un buton de pe un valţ de orgă? Ce părere aveţi? la să socotim probabilităţile: se poate întâmpla una ca asta sau nu?

  — Hm. – ziceţi domniile voastre, vrerile noastre, în marea lor majoritate, sunt eronate din pricina părerii eronate pe care o avem cu privire la foloasele noastre. Tocmai de asta vrem câteodată neghiobii curate, pentru că în aceste neghiobii, din prostie, vedem calea cea mai uşoară pentru atingerea unui folos pe care ni l-am pus dinainte în minte. Ei bine, după ce toate astea vor fi explicate, socotite pe un petic de hârtie (ceea ce-i foarte posibil, întrucât ar fi o infamie şi o absurditate să crezi dinainte că omul nu va descoperi niciodată alte legi ale naturii). – atunci, fireşte, nu vor mai exista aşa-numitele dorinţe. Căci dacă vrerea va cădea vreodată la deplină învoială cu raţiunea, atunci doar vom gândi, nu vom dori, tocmai pentru că nu se poate, bunăoară, păstrându-ţi raţiunea, să vrei un nonsens şi astfel să mergi cu bună ştiinţă împotriva raţiunii şi să-ţi doreşti singur răul. Şi întrucât vrerile şi raţionamentele pot fi într-adevăr calculate, pentru că odată şi-odată vor fi descoperite legile aşa-numitului liber arbitru al nostru, deci – şi fără glume, vă rog – s-ar putea aranja ceva de felul unui tabel, aşa că într-adevăr şi de vrut vom vrea conform acestui tabel. Dacă mie, de pildă, mi se va calcula şi demonstra că dacă i-am dat cuiva cu tifla am făcut-o pentru că nu puteam să n-o fac şi că tocmai cu degetul acela trebuia să-i dau, atunci ce mai rămâne liber în fiinţa mea, mai ales dacă sunt un om cu carte şi am absolvit cursurile cine ştie cărei facultăţi? Doar atunci aş putea să-mi calculez toată viaţa cu o anticipaţie de treizeci de ani; într-un cuvânt, dacă ar fi aşa, nici n-o să mai avem ce face, ar trebui oricum să acceptăm totul. De fapt, îndeobşte ar trebui să repetăm neobosiţi că negreşit în minutul cutare şi în circumstanţele cutare natura nu ne cere părerea; că trebuie s-o acceptăm ca atare, nu cum o vedem în fanteziile noastre şi dacă într-adevăr râvnim la tabel şi calendar saU. Sau chiar la retortă, atunci n-avem ce face, trebuie să acceptăm şi retorta! Că altfel, ne acceptă ea singură şi fără noi.

  — Mda, dar tocmai aici am ajuns în impas! Domnilor, scuzaţi-mă că am luat-o razna cu filosofeala; la mijloc sunt patruzeci de ani de subterană! Permiteţi un pic de fantezie. Vedeţi dv.: raţiunea, domnilor, e un lucru bun, nu încape îndoială, dar raţiunea nu-i decât raţiune şi-i satisface omului numai capacitatea de a raţiona, pe când vrerea este manifestarea întregii vieţi, adică a întregii vieţi a omului, cu tot cu raţiune şi cu toate scărpinările. Şi cu toate că, din această manifestare, viaţa noastră iese adeseori cam mizerabilă, e totuşi viaţă, nu o simplă extragere a rădăcinii pătrate. Eu, de pildă, absolut firesc, vreau să trăiesc ca să-mi satisfac toată capacitatea mea de a trăi, nu ca să-mi satisfac doar capacitatea mea de a raţiona, adică a douăzecea parte din toată capacitatea mea de a trăi. Ce ştie raţiunea? Raţiunea nu ştie decât ceea ce a apucat să afle (unele lucruri, poate, nici nu le va afla vreodată; chiar dacă nu-i o consolare, de ce n-am spune-o?), iar natura omenească acţionează toată pe de-a-ntregul, cu tot ce e în ea, conştient şi inconştient, şi chiar dacă minte, totuşi trăieşte. Bănuiesc, domnilor, că mă priviţi cu părere de rău; îmi repetaţi că un om cultivat şi evoluat, adică, într-un cuvânt, un om cum va fi omul viitor, nu poate deci, cu bună ştiinţă, să vrea ceva dezavantajos pentru el; ziceţi, deci, că aşa ne învaţă matematica. Dar vă repet a suta oară: există un singur caz, numai unul, când omul poate într-adins, conştient să-şi dorească ceva dăunător, stupid, chiar extrem de stupid, şi anume: să aibă dreptul de a-şi dori ceva, mai stupid de care nu există nimic, şi să nu fie legat de obligaţia de a-şi dori numai lucruri deştepte. Doar, domnilor, această prostie imensă, acest capriciu s-ar putea să fie cel mai convenabil lucru, pentru alde noi, din câte există pe pământ, mai ales în anumite cazuri. Printre altele, poate fi mai folositor decât toate foloasele chiar în cazul când ne face rău pe faţă şi contrazice cele mai lucide concluzii despre foloase, la care a ajuns raţiunea noastră. – pentru că în orice caz ne menajează ceea ce avem noi mai important şi mai scump, adică personalitatea şi individualitatea noastră. Unii, bunăoară, afirmă că într-adevăr asta e cel mai scump lucru pentru omenire; vrerea poate, fireşte, dacă vrea, să cadă la învoială cu raţiunea, mai ales dacă nu se exagerează cu asta şi se întrebuinţează în mod temperat; e un lucru util şi câteodată chiar lăudabil. Însă vrerea adeseori, chiar cel mai adesea, contrazice, cu încăpăţânare desăvârşită, raţiunea şI. ŞI. Nu ştiţi şi dv., asta-i un lucru util şi câteodată chiar lăudabil? Domnilor, să presupunem că omul nu-i prost. (într-adevăr, nu ne putem pronunţa aşa la adresa lui măcar în virtutea faptului că, dacă ar fi prost, atunci cine, mă rog, ar mai fi deştept?) Dar dacă nu-i prost, e monstruos de ingrat! Fenomenal de ingrat. Chiar mă gândesc că cea mai bună definiţie a omului ar fi: fiinţă bipedă şi ingrată. Dar asta încă nu-i tot; acesta încă nu-i principalul lui defect; principalul lui defect e perpetua lui imoralitate, perpetuă de la potopul universal şi până la perioada Schleswig-Holstein din