să abordez câteva subiecte, dar fără succes, iar dacă Naoko zicea ceva, glasul ei avea ceva tăios. Părea supărată pe mine şi eu nu înţelegeam de ce. Nu ne-am mai văzut până în ziua în care ne-am întâlnit întâmplător pe linia Chűô din Tokyo, un an mai târziu.

  Probabil că Naoko era supărată pe mine pentru că fusesem ultimul care l-a văzut pe Kizuki în viaţă şi poate că ar fi vrut să fie ea cea care să îi spună ultimele cuvinte. Nu ştiu cum să spun, dar parcă o înţeleg. Dacă ar fi fost după mine, aş fi fost de acord să schimbăm rolurile, dar aşa a fost să fie, nu se mai putea schimba nimic.

  Fusese o după-amiază frumoasă de mai. Kizuki mi-a propus să chiulim de la ultimele ore şi să mergem să jucăm biliard. Nici pe mine nu mă interesau materiile respective, aşa că am plecat amândoi de la şcoală şi am luat-o încet, pe deal în jos, până la sala de biliard de lângă port. Am jucat patru partide. După ce am câştigat-o pe prima fără nici un efort, Kizuki s-a pus serios pe treabă şi m-a bătut la celelalte trei. Conform obiceiului, eu am fost cel care a plătit. În timpul jocurilor n-a făcut nici o glumă, ceea ce mi s-a părut teribil de ciudat. După ce-am terminat, am fumat câte o ţigară.

  — De ce eşti atât de grav? l-am întrebat eu.

  — Pur şi simplu n-aveam chef să pierd astăzi, spuse Kizuki cu un zâmbet satisfăcut.

  El a murit în noaptea aceea, în garaj. A tras un furtun de cauciuc de la ţeava de eşapament a maşinii lui, N-360, l-a băgat pe geam, a astupat toate încheieturile cu bandă adezivă şi a turat motorul. Nu am nici cea mai vagă idee în câte ore şi-a dat sufletul. Părinţii lui plecaseră în vizită la o rudă bolnavă, iar când s-au întors şi au deschis garajul, el era deja mort. Radioul mergea, iar sub ştergătorul de parbriz era prinsă o chitanţă de la benzinărie.

  Kizuki nu lăsase nici un bilet. Nimeni nu-şi putea imagina motivul care l-a determinat să facă acest pas. Pentru că eu fusesem ultimul care stătuse de vorbă cu el, am fost chemat la poliţie şi a trebuit să dau o declaraţie. I-am spus ofiţerului care se ocupa de acest caz că prietenul meu nu m-a lăsat să înţeleg nici o clipă că ar avea de gând să se sinucidă şi că s-a comportat ca de obicei. Probabil că nu i-am făcut o impresie prea bună poliţistului, nici eu, nici Kizuki, de parcă ar fi fost normal ca acela care chiuleşte de la şcoală şi se duce să joace biliard să sfârşească prin a se sinucide. A apărut un articol mic în ziar şi cu aceasta, afacerea s-a încheiat. Părinţii lui Kizuki au dat maşina roşie N-360. O vreme, pe banca lui s-a aflat o floare albă.

  În cele zece luni care au trecut de la moartea lui Kizuki şi până la absolvirea liceului am avut senzaţia că sunt incapabil să îmi găsesc un loc în lumea din jurul meu. M-am împrietenit cu o fată şi m-am culcat cu ea, dar legătura noastră n-a durat mai mult de jumătate de an. Nu mă atrăgea nimic la ea. Am dat examen de admitere la o facultate particulară din Tokyo, una pentru care nu trebuia să învăţ cine ştie cât, deşi nu mă prea atrăgea. Am intrat. Respectiva fată m-a rugat să nu plec la Tokyo, dar eu voiam să scap neapărat de Kobe, să încep o viaţă nouă într-un loc unde nu cunoşteam pe nimeni.

  — Deci nu te mai interesează persoana mea de când te-ai culcat cu mine, mi-a zis, plângând.

  — Nu-i adevărat, am replicat eu. Îmi doresc să plec din acest oraş.

  Nu voia să înţeleagă, aşa că ne-am despărţit. În trenul de Tokyo m-am gândit la toate părţile ei bune, la tot ce a fost frumos şi mi-am regretat comportarea, dar oricum nu mai aveam ce să fac. Mi-am propus să o uit.

  Singurul lucru pe care trebuia să îl fac o dată ce intram în cămin şi începeam o viaţă nouă era numai să nu mai iau lucrurile atât de în serios şi să mă detaşez de tot ce nu îmi convenea. Atât şi nimic mai mult. Să uit de mesele verzi de biliard şi de maşinile roşii N-360 şi de florile albe de pe bancă. Să uit de fumul negru, înalt, ce ieşea pe coşul crematoriului şi de prespapierul din încăperea în care am fost interogat la poliţie. La început mi s-a părut că reuşesc. Am făcut eforturi uriaşe să uit totul, dar în sufletul meu a rămas un gol uriaş. Şi pe măsură ce trecea timpul, golul căpăta un contur tot mai limpede, un contur pe care pot să-l exprim în cuvinte astfel:

  Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.

  Transpus în cuvinte, pare un clişeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există în prespapier, în mingile roşii şi albe de pe masa de biliard. Noi trăim şi o inspirăm în plămâni ca pe nişte firicele mici de praf.

  Până în momentul acela eu înţelesesem moartea ca fiind complet separată şi independentă de viaţă. Coasa morţii pluteşte deasupra noastră, ştiam, dar la fel de bine ştiam şi că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu şi mai logic adevăr. Viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.

  În noaptea în care a murit Kizuki mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea (respectiv viaţa) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea