Pari nu spuse nimic.

— Tata are dreptate, a spus Abdullah.

Îşi dădea seama că Pari voia să se murdărească pe mâini, să intre în noroi şi că era dezamăgită de sarcina pe care Tata i-o încredinţase.

— Nu am reuşi niciodată să construim pensiunea dacă tu nu ne-ai aduce apă.

Tata a împins băţul pe sub mânerul ibricului cu ceai şi l-a ridicat de pe foc. L-a pus apoi deoparte să se răcească.

— O să-ţi spun ceva, a zis el. Dacă îmi demonstrezi că poţi să te descurci cu apa, o să-ţi găsesc altceva de făcut.

Pari şi-a ridicat bărbia şi s-a uitat spre Abdullah, cu un zâmbet ştirb luminându-i faţa.

Abdullah şi-a adus aminte de sora lui când aceasta era doar un bebeluş şi dormea pe pieptul lui, iar el deschidea câteodată ochii în timpul nopţii şi o vedea cum îi zâmbeşte în tăcere cu aceeaşi expresie.

Chiar el o crescuse. Era adevărat. Chiar dacă şi el era doar un copil. De zece ani. Când Pari era în scutece, pe el îl trezea noaptea cu chiţăitul şi scâncetul ei, pe el, care mersese cu ea în braţe prin casă în întuneric şi o legănase. El îi schimbase scutecele. El îi făcuse baie. Nu intra în atribuţiile Tatei – era bărbat – şi, în afară de asta, venea mereu epuizat de la muncă. Iar Parwana, deja însărcinată cu Omar, era prea înceată pentru a răspunde nevoilor lui Pari. Nu avusese niciodată răbdarea sau energia necesare pentru asta. Astfel, toate au căzut în grija lui Abdullah, dar acesta nu s-a supărat deloc. O făcea cu multă dragoste. Îi plăcea faptul că el era cel care o va ajuta când va face primul pas, cel care va căsca gura la primul cuvânt rostit de ea. Acesta era scopul lui, credea băiatul, motivul pentru care Dumnezeu îl crease, şi anume să aibă grijă de Pari când mama lor a plecat la El.

— Baba, a spus Pari. Spune-ne o poveste.

— Se face târziu, a spus Tata.

— Te rog!

Tata era un om închis din fire. Rar rostea mai mult de două propoziţii consecutive. Dar, câteodată, din motive necunoscute lui Abdullah, ceva se debloca înăuntrul lui şi poveştile prindeau brusc glas. Abdullah şi Pari stăteau uneori ca vrăjiţi în faţa lui, în timp ce Parwana trântea oalele în bucătărie. Le spunea poveşti pe care le auzise de la bunica lui când era mic, trimiţându-i către ţinuturi populate de sultani, de djinn-i, div-i şi dervişi înţelepţi. Alteori inventa poveşti. Îi ieşeau pe loc, iar Tata îl surprindea mereu pe Abdullah prin abilitatea lui de a-şi imagina lucruri şi de a visa. Tata nu se simţea niciodată mai prezent în viaţa lui Abdullah, mai vesel şi mai sincer decât atunci când îşi spunea poveştile, ca şi cum basmele sale erau mici spărturi în lumea sa opacă şi enigmatică.

Dar Abdullah putea spune, doar văzând expresia de pe faţa lui, că nu va avea parte de nicio poveste.

— E târziu, a repetat Tata.

A ridicat ibricul cu marginea şalului ce-i acoperea umerii şi şi-a turnat o cană de ceai. A suflat puţin şi a luat o înghiţitură, faţa strălucindu-i portocalie în lumina flăcărilor.

— E timpul să dormim. Avem o zi lungă mâine.

Abdullah şi-a tras pătura peste cap. Sub pătură, îi cânta lui Pari în ceafă:

Am găsit o zână mică, tristă,

La umbra unui copac din hârtie.

Pari, deja adormită, abia mai putea să continue versurile:

Ştiu o zână mică, tristă,

Care a fost suflată de vânt într-o noapte.

A început îndată să sforăie.

Abdullah s-a trezit mai târziu şi a văzut că Tata plecase. S-a ridicat înspăimântat. Focul se stinsese de-a binelea, lăsând în urmă doar urme stacojii de jar. Privirea insistentă a lui Abdullah se muta de la stânga la dreapta, dar nu reuşea să vadă nimic în întunericul apăsător. Simţea cum se albeşte la faţă. Cu inima care îi bătea să-i iasă din piept, îşi încorda auzul şi îşi ţinea respiraţia.

— Tată? a şoptit el.

Linişte.

Panica l-a cuprins până în adâncul sufletului. Perfect nemişcat, încremenit şi tensionat, a ascultat mult timp, dar fără să audă ceva. Erau singuri, el şi Pari, în mijlocul întunericului. Fuseseră abandonaţi. Tatăl lor îi abandonase. Abdullah simţea pentru prima dată imensitatea reală a deşertului şi a lumii. Cât de uşor putea cineva să se rătăcească în ea. Nu era nimeni să-i ajute, nimeni să le arate drumul. Un gând rău i-a încolţit atunci în minte. Tatăl lor murise. Cineva îi tăiase gâtul. Bandiţii. Îl omorâseră şi acum se apropiau de el şi de Pari, fără să se grăbească, savurând momentul, făcând un joc din el.

— Tată? a strigat el din nou, de data asta cu o voce pătrunzătoare.

Niciun răspuns.

— Tată?

L-a strigat din nou şi din nou, simţind cum o gheară îl strânge de gât. L-a strigat de atâtea ori încât a pierdut şirul, dar nimeni nu a răspuns din întuneric. Îşi imagina feţe ascunse în munţi ce se ridicau din pământ, privindu-i şi rânjind cu răutate la ei. Abdullah a intrat în panică şi simţea cum totul se contractă înăuntrul lui. A început să tremure şi să geamă. Simţea că mai avea puţin şi începea să urle.

Apoi, a auzit paşi. O formă a prins contur în întuneric.

— Am crezut că ai plecat, a spus Abdullah tremurând.

Tata s-a aşezat lângă resturile de la foc.

— Unde ai fost?

— Du-te la culcare, băiete.

— Nu ne-ai părăsi. Nu ai face asta, tată.

Tata s-a uitat la el, dar Abdullah nu a putut să distrugă expresia feţei sale în întuneric.

— O să o trezeşti pe sora ta.

— Nu ne părăsi.

— Termină cu asta.

Abdullah s-a întins din nou, a strâns-o în braţe pe sora lui, iar inima parcă îi stătea în gât.

Abdullah nu fusese niciodată la Kabul. Auzise despre Kabul doar din poveştile pe care unchiul Nabi i le spusese. Vizitase câteva oraşe mai mici cu tatăl său care-şi căuta un loc de muncă, dar niciodată un oraş adevărat, şi cu siguranţă nimic din ce îi spusese unchiul Nabi nu ar fi putut să-l pregătească pentru forfota şi agitaţia celui mai mare şi