– o mică pensiune în curtea din spate, cu baie proprie, separată de clădirea principală – şi unchiul Nabi le sugerase să-l angajeze pe Tata, care se pricepea la construcţii. I-a spus că va fi bine plătit şi că toată lucrarea avea să dureze aproximativ o lună.

Într-adevăr, Tata se descurca bine pe şantier. Avea multă experienţă. Din ce îşi amintea Abdullah, Tata îşi căuta de lucru, bătând din uşă în uşă ca să-l angajeze cineva cu ziua. Îl auzise odată din întâmplare spunându-i mai marelui satului, Mullahului Shekib: Dacă m-aş fi născut animal, Mullah Sahib, jur că aş fi fost un catâr. Tata îl lua câteodată pe Abdullah cu el la muncă. Odată au cules mere într-un oraş care era la o zi de mers pe jos de Shadbagh. Abdullah îşi aducea aminte cum tatăl lui se urcase pe scară înainte de apusul soarelui, cocoşat şi cu ceafa în pliuri arsă de soare, cu pielea jupuită pe antebraţe, cu degetele subţiri ce răsuceau şi întorceau merele unul câte unul. Într-un alt oraş făcuseră cărămizi pentru o moschee.

Tata îi arătase lui Abdullah cum să aleagă pământul bun, mai deschis la culoare, pentru care trebuia să sape mai adânc. Cernuseră printr-o sită pământul, adăugaseră paie, iar apoi, Tata, cu multă răbdare, l-a învăţat cum să adauge apa astfel încât amestecul să nu devină vâscos. În ultimul an, Tata cărase pietre. Încărcase gunoi cu lopata, îşi încercase mâna la aratul câmpului. Lucrase într-o echipă care asfalta o stradă.

Abdullah ştia că Tata se considera vinovat pentru moartea lui Omar. Dacă ar fi găsit mai mult de lucru sau o slujbă mai bine plătită, ar fi putut să-i cumpere copilaşului hăinuţe mai bune de iarnă, pături mai groase, poate chiar o sobă potrivită ca să încălzească toată casa. La asta se gândea Tata. Nu-i suflase o vorbă lui Abdullah despre Omar de la înmormântare, dar Abdullah ştia asta.

Îşi amintea că îl văzuse odată pe tatăl său stând singur sub stejarul uriaş, la câteva zile după moartea lui Omar. Stejarul se înălţa deasupra întregului Shadbagh şi era cel mai bătrân din sat. Tata spunea că nu l-ar surprinde ca stejarul să fi fost acolo pe vremea când împăratul Babur trecea cu armata ca să pună stăpânire pe Kabul. Povestea că şi-a petrecut jumătate din copilărie la umbra coroanei sale masive sau căţărându-se pe ramurile lui bogate. Însuşi tatăl său, bunicul lui Abdullah, legase un leagăn cu sfori lungi de o ramură groasă, era o invenţie care supravieţuise nenumăratelor anotimpuri grele şi chiar şi bătrânului. Tata spunea că se dădeau cu rândul în leagăn, el, Parwana şi sora acesteia, Masooma, când erau copii.

Dar, în ultimul timp, Tata era mereu prea istovit de la muncă atunci când Pari îl trăgea de mânecă şi îl ruga să o facă să zboare în leagăn.

Poate mâine, Pari.

Doar puţin, Baba. Ridică-te, te rog.

Nu acum. Altădată.

Fetiţa renunţa până la urmă, îi dădea drumul la mânecă şi pleca resemnată. Uneori, faţa îngustă a Tatei se prăbuşea când o vedea plecând. Se învârtea în pat, apoi îşi trăgea plapuma peste el şi îşi închidea ochii obosiţi.

Abdullah nu putea să-şi imagineze că Tata se dăduse cândva în leagăn. Nu-şi putea imagina că Tata fusese cândva băiat ca el. Băiat, atât. Lipsit de griji, sprinten. Alergând pe câmp, el şi prietenii lui de joacă. Tata, ale cărui mâini erau pline de cicatrice, a cărui faţă ridată purta semnele istovirii. Tata, care ar fi putut la fel de bine să se fi născut cu o lopată în mână şi cu noroi sub unghii.

 

În acea noapte au fost nevoiţi să doarmă în deşert. Au mâncat pâinea şi ultimii cartofi fierţi pe care Parwana li-i dăduse la pachet. Tata a făcut focul şi a pus un ibric pentru ceai.

Abdullah stătea întins lângă foc, ghemuit sub pătura de lână, în spatele lui Pari, care se sprijinea cu tălpile ei reci de el.

Tata s-a aplecat deasupra flăcărilor şi a aprins o ţigară.

Abdullah s-a întors pe spate, cu faţa în sus, iar Pari s-a conformat, aşezându-şi obrazul sub clavicula lui, aşa cum era obişnuită. Respira aerul cu miros de aramă al prafului din deşert şi se uita la cerul plin de stele ca nişte cristale de gheaţă, strălucind şi licărind. Conturul delicat al lunii în creştere se legăna fantomatic şi întunecat.

Abdullah se gândea la iarna de dinaintea celei care trecuse, când totul era cuprins de întuneric, când vântul sufla pe lângă uşă, domol şi puternic, cu zgomot prelung, şi prin fiecare crăpătură din tavan. Afară, satul nu se mai vedea de zăpadă. Nopţile erau lungi şi fără stele, zilele scurte, întunecate, arareori cu soare, iar când acesta apărea, era doar pentru scurt timp, apoi dispărea din nou. Îşi aducea aminte de plânsetele chinuite ale lui Omar, apoi de tăcerea lui, apoi de Tata cioplind cu îndârjire o lună în formă de seceră într-o scândură, o lună ca cea pe care o vedea acum pe cer. Apoi îşi amintea de Tata bătând scândura în pământul tare şi îngheţat, la capătul mormântului mic.

Se întrevedea încă o dată sfârşitul toamnei. Iarna stătea deja la pândă după colţ, deşi nici Tata, nici Parwana nu vorbeau despre asta, ca şi cum, dacă i-ar li rostit numele, ar fi venit mai repede.

— Tată! rosteşte el.

De cealaltă parte a focului, Tata a mormăit încet.

— Îmi dai voie să te ajut? La pensiune, vreau să zic.

Din ţigara Tatei, fumul se înălţa într-o spirală. Privea în gol în întuneric.

— Tată?

Tata s-a mişcat pe piatra pe care era aşezat.

— Cred că m-ai putea ajuta să amestec mortarul, a spus el.

— Nu ştiu cum se face.

— O să-ţi arăt. O să înveţi.

— Şi eu? a întrebat Pari.

— Tu? a rostit Tata încet.

A luat un pic de scrum de la ţigară şi l-a împins cu un băţ spre foc. Scântei mici s-au împrăştiat, dansând în întuneric.

— Tu o să te ocupi de apă. O să ai grijă să nu murim de sete. Pentru că un bărbat nu poate munci dacă