vertebrele surorii apăsându-i pe burtă şi pe osul pieptului. În timp ce Tata îi trăgea înainte, Abdullah se holba la cer, la munţi, la şirurile suprapuse de dealuri rotunjite şi strâns unite, care păreau netede din depărtare. Se uita la spatele tatălui său care-i trăgea înaintând încet, cu capul plecat, cu picioarele călcând pe nisipul brun-roşcat ce se ridica în aer. O caravană de nomazi Kuchi a trecut pe lângă ei: era o procesiune prin praful deşertului, cu clinchete de clopoţei şi gemete de cămile. O femeie, cu ochii daţi cu cărbune şi părul de culoarea grâului copt, i-a zâmbit lui Abdullah.

Părul femeii i-a adus aminte de cel al mamei sale şi el a început din nou să tânjească după ea, după blândeţea sa, fericirea ei înnăscută, uluirea acesteia în faţa cruzimii oamenilor. Şi-a amintit râsul ei sughiţat şi felul timid în care îşi înclina uneori capul. Mama lui fusese o persoană delicată atât fizic, cât şi ca fire, o femeie subţire al cărei păr ieşea mereu de sub eşarfă. Se minuna adesea cum putea încăpea atâta bucurie şi bunătate într-un trup atât de firav. Nu putea înţelege. Se revărsau din interior, prin ochi. Tata era diferit. Avea o anumită tărie în el. Privea prin ochii săi aceeaşi lume pe care o privise şi mama lui, dar vedea numai indiferenţă. O trudă fără sfârşit. Lumea Tatălui era necruţătoare. Nu primeai nimic bun pe degeaba, credea el. Nici măcar dragoste. Plăteai pentru toate lucrurile. Iar dacă erai sărac, atunci plăteai cu suferinţă. Abdullah şi-a coborât privirea asupra cărării cu râie din părul surorii sale, la încheietura ei subţire care atârna pe marginea căruciorului şi a ştiut că moştenise ceva de la mama sa, pe patul de moarte. Ceva din devotamentul ei de neclintit, din nevinovăţia ei, din speranţa nestrămutată, pe care nimic nu părea să o spulbere. Pari era singura persoană din lume care nu l-ar putea răni niciodată. În unele zile, Abdullah simţea chiar că era singura familie adevărată pe care o avea.

Culorile zilei s-au preschimbat încet în gri, iar vârfurile munţilor se zăreau în depărtare ca nişte siluete opace ale unor uriaşi ghemuiţi. Dimineaţa devreme trecuseră prin mai multe sate, majoritatea întinse şi pline de praf, la fel ca Shadbagh. Căsuţele pătrate din chirpici erau ridicate unele pe coasta muntelui, altele nu, iar fumul se ridica din acoperişuri ca nişte panglici. Sfori de rufe, femei aşezate în jurul vetrei unde găteau, câţiva plopi, câţiva pui, câteva vaci şi capre şi întotdeauna o moschee. Ultimul sat prin care trecuseră se afla la marginea unui câmp cu maci, unde un bătrân care curăţa păstăi le-a făcut semn cu mâna. A strigat ceva ce Abdullah n-a înţeles. Tata i-a făcut şi el semn.

Pari l-a întrebat:

— Abollah?

— Da.

— Crezi că Shuja e trist?

— Cred că e bine.

— Nimeni n-o să-i facă rău?

— E un câine mare, Pari. Poate să se apere singur.

Shuja chiar era un câine mare. Tata spunea că trebuie să fi fost cândva un câine de luptă, pentru că cineva îi despicase urechile şi coada. Dacă putea să se apere sau dacă s-ar putea apăra, asta era altceva. Când animalul rătăcit a apărut în Shadbagh, copiii au aruncat cu pietre în el, l-au lovit cu crengi de copac şi cu spiţe ruginite de la biciclete. Shuja nu riposta niciodată. Cu timpul, copiii din sat s-au săturat să-l necăjească şi l-au lăsat în pace, deşi Shuja încă era speriat şi neîncrezător, ca şi cum nu ar fi uitat cât de nemilos se purtaseră cu el în trecut.

Evita pe toată lumea din Shadbagh în afară de Pari. Pentru Pari şi-a pierdut liniştea. Dragostea pentru ea era mare şi necondiţionată. Era universul lui. Dimineaţa, când o zărea ieşind din casă, Shuja tresărea şi tremura din tot corpul. Dădea nebuneşte din ciotul de coadă şi din picioare de parcă ar fi mers pe cărbuni încinşi. Se zbenguia în cercuri de fericire. Se ţinea toată ziua după Pari, adulmecându-i paşii, iar noaptea, când se despărţeau, stătea în faţa uşii, părăsit, aşteptând să vină dimineaţa.

— Abollah?

— Da.

— Când o să mă fac mare, o să locuiesc cu tine?

Abdullah privea soarele portocaliu ce cobora spre linia orizontului.

— Dacă vrei. Dar nu o să vrei.

— Ba da!

— O să vrei să ai casa ta.

— Dar putem să fim vecini.

— Poate.

— Nu o să locuieşti departe.

— Dacă te saturi de mine?

I-a tras un ghiont cu cotul.

— Nu o să mă satur!

Abdullah zâmbi în sinea lui.

— Bine, fie.

— O să fii aproape de mine.

— Da.

— Până la bătrâneţe.

— Până la adânci bătrâneţi.

— Pentru totdeauna.

— Da, pentru totdeauna.

S-a întors spre el în cărucior, să-l privească.

— Promiţi, Abollah?

— Pentru totdeauna şi întotdeauna.

Mai târziu, Tata a luat-o pe Pari în cârcă, iar Abdullah mergea în spate, trăgând după el căruciorul gol. În timp ce mergeau, nu a mai fost atent la nimic, decât la genunchii săi care se ridicau şi coborau şi la picăturile de transpiraţie ce se scurgeau de pe marginea şepcii. La picioarele mici ale lui Pari ce loveau în şoldurile Tatei. Atent doar la umbra Tatei şi a surorii sale ce se lungeau pe nisipul cenuşiu, îndepărtându-se de el dacă mergea mai încet.

 

Unchiul Nabi a fost cel care a găsit această nouă slujbă pentru Tata – unchiul Nabi era fratele mai mare al Parwanei, deci chiar unchiul vitreg al lui Abdullah. Era bucătar şi şofer în Kabul. O dată pe lună, venea de la Kabul să-i viziteze în Shadbagh. Sosirea lui era anunţată de claxoane sacadate şi de ţipetele unei gloate de copii din sat care se ţineau după maşina mare albastră cu capota de culoarea argăselii şi jante lucioase. Au lovit în aripa maşinii şi în ferestre până s-a oprit motorul şi chipeşul unchi Nabi a coborât râzând mândru, cu favoriţii săi lungi şi părul ondulat dat pe spate, îmbrăcat în costumul de culoare oliv care îi era mare, într-o cămaşă albă pentru frac şi purtând în picioare mocasini. Toată lumea a ieşit să-l vadă, pentru că purta costum, conducea o maşină, care era a şefului său, şi lucra în marele oraş Kabul.

Unchiul Nabi îi spusese Tatei de slujbă chiar în timpul ultimei vizite. Oamenii înstăriţi pentru care lucra construiau ceva în prelungirea casei lor