Ultima era un cadou pe care Abdullah i-l făcuse cu două luni în urmă. Auzise de un băiat dintr-un alt sat a cărui familie avea un păun. Într-o zi, când Tata era plecat să sape şanţuri într-un oraş la sud de Shadbagh, Abdullah a mers până în celălalt sat, l-a găsit pe băiat şi i-a cerut o pană. Au urmat negocierile şi, până la urmă, Abdullah a fost de acord să-şi dea pantofii în schimbul penei. În drum spre Shadbagh, cu pana prinsă de pantaloni pe sub cămaşă, călcâiele lui pline de tăieturi lăsau pete de sânge pe jos. Spinii şi aşchiile îi răniseră tălpile. Cu fiecare pas simţea durerea ca nişte cuţite în picioare.

Când a ajuns acasă, a găsit-o pe mama sa vitregă, Parwana, lângă colibă, aplecată în faţa tandoor{1}-ului, făcând naan{2} ca în fiecare zi. A coborât repede în spatele stejarului uriaş de lângă casă şi a aşteptat-o să-şi termine treburile. Iscodind în jurul trunchiului, o privea muncind – era o femeie lată în umeri, cu braţe lungi, cu mâini aspre şi degete groase, cu o faţă rotundă acoperită de puf, care nu avea nimic din graţia fluturelui după care fusese numită.

Abdullah îşi dorea să o poată iubi la fel cum a iubit-o pe mama lui. Mama, care murise din cauza unei hemoragii când o născuse pe Pari cu trei ani şi jumătate în urmă, pe când Abdullah avea şapte ani. Mama, a cărei imagine era totul pentru el, dar pe care nu o mai avea. Mama, care îi ţinuse capul în mâinile sale făcute căuş la pieptul său şi care îi mângâiase obrazul în fiecare noapte înainte să adoarmă şi-i fredonase un cântec de leagăn:

Am găsit o zână mică, tristă

La umbra unui copac din hârtie.

Ştiu o zână mică, tristă,

Care a fost suflată de vânt într-o noapte.

Îşi dorea să o poată iubi pe noua sa mamă la fel de mult. Şi poate că Parwana, se gândea el, îşi dorea în secret acelaşi lucru, să-l poată iubi pe el. Aşa cum îl iubea pe Iqbal, fiul său de un an, pe care îl săruta mereu, pentru care se necăjea atunci când tuşea sau strănuta. Sau cum l-a iubit pe primul ei fiu, Omar. Îl adorase. Acesta murise dintr-o răceală cu două ierni în urmă. Avea doar două săptămâni. Parwana şi Tata abia îi puseseră numele. Era unul dintre cei trei copii pe care iarna dură din Shadbagh i-a luat cu ea. Abdullah îşi amintea cum Parwana apucase trupul înfăşat, dar şi crizele ei de supărare. Îşi aducea aminte ziua în care îl înmormântaseră pe deal, o moviliţă pe pământul îngheţat, sub un cer de culoarea cositorului şi a plumbului, în timp ce Mullah Shekib spunea rugăciuni, iar vântul împrăştia zăpadă şi gheaţă în ochii tuturor.

Abdullah bănuia că Parwana avea să fie furioasă mai târziu, când avea să afle că şi-a dat singura pereche de pantofi pe o pană de păun. Tata muncise din greu pe arşiţă ca să-i plătească. Când va afla, va avea ea ac de cojocul lui. S-ar putea chiar să-l şi lovească, se gândea Abdullah. Îl mai atinsese de câteva ori înainte. Avea mâini puternice şi grele – tot ridicând-o atâţia ani pe sora ei invalidă, îşi imagina Abdullah – mâini care ştiau cum să apuce coada măturii sau să dea o palmă direct la ţintă.

Dar, în ceea ce o privea pe Parwana, aceasta nu părea să aibă vreo satisfacţie că îl lovea. Şi nu era nici capabilă să le arate vreun semn de tandreţe copiilor ei vitregi. Îi cususe lui Pari o rochie verde-argintie dintr-un material pe care Tata îl adusese de la Kabul. Îl învăţase pe Abdullah, cu o răbdare surprinzătoare, cum să spargă două ouă în acelaşi timp, iar gălbenuşurile să rămână întregi. Le arătase copiilor cum să împletească şi să facă păpuşi din pănuşi de porumb. Îi învăţase cum să croiască haine pentru păpuşi din fâşii rupte de haine vechi.

Dar acestea nu erau decât nişte simple gesturi, Abdullah o ştia prea bine, obligaţii care-i reveneau în urma căsătoriei cu Tata şi care nu se comparau cu iubirea puternică pentru Iqbal. Dacă într-o noapte casa lor ar fi luat foc, Abdullah n-avea nicio îndoială care ar fi fost copilul pe care Parwana l-ar fi apucat în fugă ca să-l salveze. N-ar sta să se gândească de două ori. Până la urmă, totul era foarte simplu: el şi Pari nu erau copiii ei. Majoritatea oamenilor îşi iubesc propriii copii. El şi sora lui nu-i aparţineau, dar ce puteau să facă? Erau rămaşi de la altă femeie.

A aşteptat-o pe Parwana să între cu pâinea în casă, apoi a zărit-o ieşind din colibă, ducându-l pe Iqbal sub un braţ, iar sub celălalt o grămadă de haine murdare. A privit-o îndreptându-se spre râu şi a aşteptat până s-a depărtat de tot înainte să se furişeze în casă, cu tălpile pulsând de fiecare dată când atingeau pământul. Înăuntru, s-a aşezat şi şi-a pus sandalele de plastic, singura încălţăminte pe care o mai avea. Abdullah ştia că n-a făcut un lucru înţelept. Dar când a îngenuncheat lângă Pari şi a trezit-o încet din somn, scoţând pana din spate ca un magician, tot efortul meritase – meritase mai întâi pentru expresia de surpriză de pe faţa ei, apoi încântarea surorii lui, pentru felul în care i-a umplut obrajii de sărutări, pentru cum a chicotit când el i-a gâdilat bărbia cu pana delicată – şi, dintr-o dată, picioarele nu l-au mai durut deloc.

Tata s-a şters din nou cu mâneca pe faţă. Au băut cu rândul din sacul cu apă. Când au terminat, Tata a spus:

— Eşti obosit, băiete.

— Nu, a negat Abdullah, deşi era.

Era extenuat. Şi picioarele îl dureau cumplit. Nu era uşor să străbaţi deşertul în sandale. Tata i-a spus:

— Urcă-te.

În cărucior, Abdullah s-a aşezat în spatele lui Pari, cu spatele rezemat de stinghiile de lemn şi cu