Toamna, 1952

Pe Abdullah Tata nu-l lovise niciodată. Aşa că atunci când l-a plesnit peste faţă, chiar deasupra urechii – tare, brusc, cu toată palma deschisă – ochii băiatului s-au umplut de lacrimi de mirare. Dar şi le-a înăbuşit repede, clipind des din ochi.

— Du-te acasă, i-a spus Tata scrâşnind din dinţi.

Din faţă, Abdullah a auzit-o pe Pari izbucnind în lacrimi.

Apoi Tata l-a lovit din nou, mai puternic, de această dată pe obrazul stâng. Capul lui Abdullah s-a întors într-o parte. Faţa i-a luat foc, iar lacrimile s-au înmulţit. Urechea stângă îi ţiuia. Tata s-a aplecat, apropiindu-şi faţa cu riduri şi atât de întunecată, încât eclipsa deşertul, munţii şi cerul, toate laolaltă.

— Ţi-am spus să te duci acasă, băiete, a repetat el cu o privire dureroasă.

Abdullah nu a scos niciun sunet. A înghiţit cu greutate şi s-a uitat cu coada ochiului la tatăl său, clipind sub mâna care îi proteja ochii de soare.

Din căruciorul roşu din faţă, Pari l-a strigat cu o voce ascuţită, speriată:

— Abollah!

Tata s-a uitat la el tăios, târându-se cu greu înapoi la cărucior. Din pătuţul ei, Pari şi-a întins mâinile după Abdullah. Acesta le-a luat în mâinile sale. Apoi şi-a şters lacrimile cu podul palmelor şi a urmat-o.

Puţin mai târziu, Tata a aruncat o piatră spre el, aşa cum îi făceau copiii din Shadbagh câinelui lui Pari, Shuja – numai că aceştia voiau să-l lovească pe Shuja, să-l rănească. Piatra aruncată a căzut inofensiv la câţiva metri de Abdullah. Acesta a aşteptat până când Tata şi Pari s-au mişcat din loc şi s-a luat din nou după ei.

În cele din urmă, Tata s-a oprit iarăşi, imediat după ce soarele a trecut de amiază. S-a întors spre Abdullah, a părut că se gândeşte şi i-a făcut un semn cu mâna.

— Nu o să renunţi, a spus el.

Din cărucior, mânuţa lui Pari a alunecat rapid în cea a lui Abdullah. S-a uitat la el, cu ochii limpezi, şi i-a zâmbit printre dinţii lipsă, ca şi cum nimic rău nu avea să i se întâmple, dacă îl avea pe el alături. Băiatul i-a strâns mâna, aşa cum făcea în fiecare seară în care el şi surioara lui dormeau în pătuţ, cu capul unul lângă celălalt şi cu picioarele împreunate.

— Credeam că eşti acasă, a spus Tata. Cu mama ta şi cu Iqbal. Aşa cum ţi-am spus.

Abdullah se gândea, ea este soţia ta. Pe mama am înmormântat-o. Dar a ştiut să-şi înăbuşe acest gând înainte ca el să prindă glas.

— Foarte bine atunci. Vino, l-a chemat Tata. Dar să nu te aud plângând. Ai înţeles?

— Da.

— Te avertizez. Îţi interzic.

Pari i-a zâmbit lui Abdullah, iar el s-a uitat în ochii ei palizi şi la obrajii rotunzi şi roz ai fetei şi i-a zâmbit.

De atunci înainte, el a mers pe lângă cărucior, ţinând-o pe Pari de mână, în timp ce acesta era împins pe podeaua goală şi plină de găuri. Îşi aruncau pe furiş câte o privire veselă, ca între frate şi soră, dar îşi vorbeau puţin, de teamă să nu îl supere pe tatăl lor şi să-şi pună în pericol fericirea. Pe distanţe lungi erau singuri, doar ei trei, nimic altceva şi nimeni altcineva la orizont în afară de defilee adânci din cupru şi stânci uriaşe din gresie. În spatele lor se întindea deşertul, deschis şi alb, ca şi când ar fi fost creat doar pentru ei şi numai pentru ei; aerul era liniştit şi cald, cerul înalt şi albastru. Rocile luceau pe pământul crăpat. Singurele sunete pe care Abdullah le auzea erau propria-i respiraţie şi scârţâitul roţilor, pe măsură ce Tata trăgea căruciorul roşu spre nord.

După un timp, s-au oprit să se odihnească la umbra unui bolovan. Cu un oftat, Tata a lăsat mânerul să cadă. A tresărit pe măsură ce îşi arcuia spatele, cu faţa spre soare.

— Cât mai e până la Kabul? a întrebat Abdullah.

Tata s-a uitat la ei. Îl chema Saboor. Avea pielea neagră şi faţa aspră, ascuţită şi osoasă, nasul coroiat precum ciocul unui şoim din deşert şi ochii adânciţi în orbite. Tata era subţire ca o trestie, dar munca grea de zi cu zi îl făcuse să aibă muşchi puternici, strâns răsuciţi pe braţ, precum trestia indiană pe scaunul de răchită.

— Mâine după-amiază ajungem, a spus el, ducându-şi la gură sacul din piele de vacă plin cu apă. Dacă totul merge bine.

A luat o înghiţitură zdravănă, în timp ce mărul lui Adam se ridica şi cobora.

— De ce nu ne-a dus unchiul Nabi? a întrebat Abdullah. El are maşină.

Tata şi-a dat ochii peste cap, întorcându-se spre el.

— Aşa nu ar mai fi trebuit să mergem atât.

Tatăl nu a scos niciun cuvânt. Şi-a luat basca de pe cap, murdară de funingine, şi şi-a şters transpiraţia de pe frunte cu mâneca de la cămaşă.

Pari a arătat cu degetul din căruţ.

— Uite, Abollah! a ţipat emoţionată. Alta.

Abdullah i-a urmărit degetul şi a descoperit o pată în umbra unui bolovan. Apoi a văzut o pană lungă şi gri ca mangalul după ardere. Abdullah a mers într-acolo şi a luat-o de cotor. A suflat praful de pe ea. Un şoim, probabil, s-a gândit, întorcând pana pe partea cealaltă. Poate un porumbel sau o ciocârlie de deşert. Văzuse deja câteva păsări în acea zi. Nu, un şoim. A suflat din nou şi i-a întins pana lui Pari, care a smuls-o fericită din mâinile lui.

Acasă, în Shadbagh, Pari ţinea sub pernă o cutie veche de ceai din metal, pe care Abdullah i-o dăruise cândva. Avea o încuietoare ruginită şi pe capac era desenat un indian cu barbă, care purta un turban şi o tunică roşie lungă şi ţinea cu ambele mâini o ceaşcă de ceai aburindă. Înăuntru se aflau toate penele pe care Pari le adunase. Era avutul ei cel mai de preţ. Pene de cocoş de un verde intens şi de un roşu burgund, o pană albă din coada unui porumbel, o pană de vrabie, de un cafeniu murdar, cu pete negre, şi cea de care Pari era cea mai mândră, o pană de păun de un verde iridescent, cu un ochi mare