Trecuseră multe zile de atunci. Nevasta lui ieşea de multe ori pe câmp, uitându-se după bărbatul ei, aşa cum stătuse şi Baba Ayub acolo, sperând să-l vadă venind într-o zi pe Qais. Dar, cu fiecare zi care trecea, credea tot mai puţin în întoarcerea lui. Oamenii din sat începuseră să vorbească despre Baba Ayub la trecut. Într-o zi, stând în ţărână şi cu rugăciunea pe buze, a zărit cum o siluetă subţire se apropia de Maidan Sabz dinspre munţi. La început, l-a luat drept un derviş rătăcit, un amărât îmbrăcat în nişte zdrenţe ponosite în loc de haine, cu ochii supţi şi tâmplele lăsate, şi nu l-a recunoscut pe bărbatul ei decât atunci când acesta s-a apropiat de ea. Inima i s-a umplut de bucurie şi a scos un strigăt de uşurare.

După ce s-a spălat şi i s-au adus apă şi mâncare, Baba Ayub, stând în propria lui casă, a fost înconjurat de oamenii din sat care nu mai încetau cu întrebările.

— Unde ai fost, Baba Ayub?

— Ce ai văzut?

— Ce ţi s-a întâmplat?

Baba Ayub nu le putea răspunde, pentru că nu mai ţinea minte ce i se întâmplase. Nu-şi amintea nimic din călătoria lui: că a urcat muntele unde stătea div-ul, că a vorbit cu acesta, că a văzut un palat minunat şi o cameră mare cu perdele. Era ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis deja uitat. Nu-şi amintea de grădina secretă, de copii, dar mai ales, nu-şi amintea să-l fi văzut pe fiul său jucându-se printre copaci cu prietenii lui. De fapt, când cineva pronunţa numele lui Qais, Baba Ayub clipea, simţindu-se pus în încurcătură. Cine?! întreba el. Nu ţinea minte să fi avut vreodată un băiat cu numele de Qais.

Înţelegi aşadar, Abdullah, că a fost un act de milă? Licoarea care i-a şters aceste amintiri? A fost răsplata pe care a primit-o Baba Ayub pentru că a trecut de cea de-a doua încercare la care l-a supus div-ul.

În primăvara aceea, cerurile s-au deschis, în sfârşit, deasupra satului Maidan Sabz. Nu era burniţa blândă a anilor trecuţi, ci o ploaie torenţială. Ploaia cădea bogată din cer, iar satul ieşea însetat în întâmpinarea ei. Ploaia a răpăit pe acoperişurile din sat cât a fost ziua de lungă şi a acoperit orice alt zgomot. De pe frunze se prelingeau stropi mari şi grei de apă. Fântânile s-au umplut şi râul a crescut la loc. Dealurile dinspre est au înverzit. Pentru prima dată după mulţi ani, câmpurile s-au umplut de flori, copiii se jucau în iarbă fericiţi, iar vacile păşteau. Toţi erau nespus de bucuroşi.

Când ploile s-au oprit, satul a avut câte ceva de reparat. Mai mulţi pereţi din chirpici fuseseră înghiţiţi de ape, câteva acoperişuri se prăbuşiseră şi terenuri agricole întregi se transformaseră în mlaştini. Însă după sărăcia din ultimii zece ani, nimeni nu se plângea în Maidan Sabz. Pereţii au fost ridicaţi din nou, acoperişurile reparate, iar canalele de irigare drenate. În acea toamnă, Baba Ayub a avut cea mai bogată recoltă de fistic din viaţa lui şi, an după an, recoltele sale au fost mai multe şi mai bune. În marile oraşe în care îşi vindea produsele, Baba Ayub stătea mândru în spatele piramidelor de fistic şi-i străluceau ochii ca ai celui mai fericit om de pe pământ. Niciodată nu s-a mai abătut vreo secetă asupra satului în care trăiau el şi familia lui.

Şi mai e ceva de spus, Abdullah. Ai putea să mă întrebi totuşi dacă nu a trecut vreodată prin sat, în drumul său, un tânăr chipeş călare. Dacă nu cumva s-a oprit pentru un pahar cu apă, pe care satul o avea acum din belşug, şi dacă nu a împărţit o pâine cu oamenii din sat, poate chiar cu Baba Ayub însuşi. Asta nu pot să-ţi spun, băiete. Ce pot să-ţi spun e că Baba Ayub a trăit într-adevăr până la adânci bătrâneţi. Pot să-ţi spun că toţi copiii lui s-au aşezat la casele lor, aşa cum îşi dorise el dintotdeauna, şi i-au dat mulţi nepoţi, care l-au făcut, fiecare la rândul lui, extrem de fericit pe Baba Ayub.

Şi pot să-ţi mai spun că în unele nopţi, fără vreun motiv anume, Baba Ayub nu putea să doarmă. Deşi era deja un om bătrân, încă îşi mai putea folosi picioarele, ajutându-se de un baston. Aşa că, fără să-şi trezească nevasta, se furişa din pat în acele nopţi când nu putea să doarmă, îşi lua bastonul şi pleca să se plimbe. Mergea prin întuneric, pipăind cu bastonul în faţa lui, briza nopţii mângâindu-i faţa. Se aşeza apoi pe o stâncă teşită la marginea pământului său. Rămânea adesea o oră sau poate mai mult, uitându-se lung la stele şi la norii care-i dădeau târcoale lunii. Se gândea la viaţa lungă pe care o dusese şi mulţumea sorţii pentru toată mărinimia şi bucuria ce îi fuseseră hărăzite. Să vrea mai mult, să-şi dorească şi mai mult, ştia că ar fi fost meschin din partea lui. Ofta fericit şi asculta vântul cum cobora din munţi şi păsările de noapte cântând.

Din când în când însă, credea că aude şi un alt zgomot. Era mereu acelaşi clinchet ascuţit al unui clopoţel. Nu înţelegea de ce aude un astfel de zgomot, cum stătea el aşa singur în bezna nopţii, când toate oile şi caprele dormeau. Îşi spunea uneori că nu aude aşa ceva, alteori, dimpotrivă, era atât de convins că striga în întuneric: „E cineva acolo? Cine-i acolo? Arătă-mi-te!” Dar nu a primit niciodată vreun răspuns. Baba Ayub nu înţelegea. La fel cum nu pricepea de ce un val de ceva, ceva ca sfârşitul unui vis trist, îl cuprindea mereu când auzea acel clinchet, surprinzându-l de fiecare dată ca o rafală neaşteptată de vânt. Dar apoi trecea, la fel cum trec toate. A trecut.

Asta e tot, băiete. Aici se încheie povestea. Nu mai am nimic altceva de spus. Şi acum chiar e târziu, sunt obosit şi trebuie să mă trezesc dis-de-dimineaţă, şi sora ta la fel. Aşa că suflă în lumânare. Pune capul jos şi închide ochii. Somn uşor, băiete!