mai aglomerat oraş dintre ele. Pretutindeni zărea semafoare, ceainării, restaurante, magazine cu vitrine strălucind de firme luminoase. Maşinile zornăiau într-o veselie pe străzile aglomerate, vuiau, ţâşneau în spatele autobuzelor, pe lângă pietoni şi biciclete. Garis-uri{3} trase de cai alergau în susul şi în josul bulevardelor, cu roţile din fier sărind pe stradă. Trotuarele pe care se plimba cu Pari şi cu Tata erau pline de vânzători de ţigări şi gumă de mestecat, tarabe cu reviste, potcovari ce băteau potcoave. În intersecţii, poliţiştii în uniforme care nu erau măsura lor fluierau şi făceau gesturi autoritare, cărora nimeni nu părea să le dea atenţie.

Abdullah stătea pe o bancă de pe trotuar, lângă o măcelărie, cu Pari în poală, împărţind o farfurie din tablă plină cu fasole şi un sos condimentat cu coriandru, pe care Tata o cumpărase de la o tarabă.

— Uite, Abollah, a spus Pari arătând cu degetul un magazin de peste stradă.

La fereastră stătea o tânără îmbrăcată într-o rochie verde, frumos brodată, cu oglinzi mici şi mărgele. Purta o eşarfă lungă asortată, cu bijuterii din argint şi pantaloni de un roşu intens. Stătea perfect nemişcată, uitându-se indiferentă la trecători, fără să clipească măcar o dată. Nu s-a mişcat niciun centimetru în timp ce Abdullah şi Pari îşi terminau de mâncat fasolea şi a rămas nemişcată şi după aceea. Mai sus, pe bloc, Abdullah a zărit un afiş imens, care atârna de faţada unei clădiri înalte. Pe afiş era o indiancă tânără şi frumoasă într-un câmp de lalele, pe o ploaie torenţială, aplecându-se jucăuşă în spatele unui fel de bungalou. Zâmbea timidă, într-un sari ud ce îi îmbrăca formele. Abdullah se întreba dacă asta era ceea ce unchiul Nabi numea cinema, acolo unde oamenii se duceau să vadă filme, şi spera ca acesta să-i ducă şi pe ei luna viitoare să vadă un film.

După chemarea la rugăciune, care se auzea de la o moschee acoperită cu ţiglă albastră, din susul străzii, Abdullah l-a văzut pe unchiul Nabi trăgând maşina lângă trotuar. Îmbrăcat în costumul său de culoare oliv, s-a ridicat de la volan şi era cât pe ce să-l lovească cu uşa pe un biciclist într-un chapan{4}, care tocmai trecea pe acolo.

Unchiul Nabi s-a grăbit să ajungă în faţa maşinii şi l-a îmbrăţişat pe Tata. Când i-a văzut pe Abdullah şi pe Pari, pe faţa lui s-a aşternut un zâmbet larg. S-a aplecat ca să fie la acelaşi nivel cu ei.

— Cum vă place la Kabul, copii?

— E multă gălăgie, a spus Pari, iar unchiul Nabi a râs.

— Asta e. Hai, veniţi, urcaţi-vă! O să vedeţi mai mult din maşină. Ştergeţi-vă pe picioare înainte. Saboor, tu stai în faţă.

Bancheta din spate era răcoroasă, tare şi de culoare albastru deschis, ca să se asorteze cu exteriorul. Abdullah a alunecat pe ea până la fereastră, în spatele scaunului şoferului, şi a pus-o pe Pari în poală. A observat cât de invidioşi erau trecătorii care se uitau la maşină. Pari şi-a întors capul spre el şi amândoi şi-au zâmbit cu subînţeles.

În timp ce unchiul Nabi conducea, ei observau viaţa oraşului. Unchiul spunea că o va lua pe un drum mai lung, ca ei să vadă cât mai mult din Kabul. Le-a arătat o creastă ce se numea Tapa Maranjan şi în vârful căreia se înălţa un mausoleu în formă de cupolă, dominând oraşul. Nader Shah, tatăl regelui Zahir Shah, era înmormântat acolo, spunea el. Le-a arătat fortul Hala Hissar din vârful muntelui Koh-e-Shirdawaza, pe care britanicii l-ar fi folosit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial împotriva Afganistanului.

— Ce e asta, unchiule Nabi? a bătut Abdullah uşor în geam, arătând spre o clădire galbenă imensă, de formă dreptunghiulară.

— E Silo. Noua fabrică de pâine.

Unchiul Nabi conducea cu o mână şi cu cealaltă s-a aplecat să-i spună ceva.

— Complimente din partea prietenilor noştri ruşi.

O fabrică în care se face pâine, se minuna Abdullah, imaginându-şi-o pe Parwana în Shadbagh cum arunca bucăţi de cocă pe marginea tandoor-ului murdar.

În cele din urmă, unchiul Nabi a luat-o pe o stradă curată şi largă, mărginită de chiparoşi plantaţi la distanţe egale. Casele erau elegante şi mai mari decât tot ce văzuse Abdullah până atunci. Erau albe, galbene, albastru deschis. Majoritatea aveau două etaje, erau împrejmuite de ziduri înalte şi închise cu porţi duble de metal. Abdullah a observat mai multe maşini ca cea a unchiului Nabi parcate de-a lungul străzii.

Unchiul Nabi a luat-o pe o şosea cu un rând de arbuşti mici, îngrijit tunşi. Dincolo de şosea se ridica, uriaşă, o casă cu două etaje şi ziduri albe.

— Ai o casă aşa de mare, a răsuflat Pari, cu ochii mari de uimire.

Unchiul Nabi s-a întors, râzând.

— Ar fi ceva să fie a mea. Dar nu e, este casa şefilor mei. Mai e puţin şi o să-i vedeţi. Purtaţi-vă frumos acum.

 

Casa s-a dovedit şi mai impresionantă atunci când unchiul Nabi i-a condus pe Abdullah, Pari şi pe tatăl lor înăuntru. Abdullah estima că este suficient de mare încât să încapă în ea măcar jumătate din casele din Shadbagh. Se simţea ca şi cum ar fi păşit în palatul div-ului. Grădina, aflată departe, în spatele casei, era frumos amenajată, cu rânduri de flori multicolore, bine îngrijite, cu tufişuri până la genunchi şi o mulţime de pomi fructiferi – Abdullah recunoştea cireşi, meri, caişi şi rodii. Un pridvor acoperit făcea legătura între casă şi grădină – unchiul Nabi spunea că se numeşte verandă – şi era închis cu un grilaj prin care se împletea viţă-de-vie. În drum spre camera în care erau aşteptaţi de domnul şi doamna Wahdati, Abdullah a zărit o baie cu un vas din porţelan, despre care unchiul Nabi le povestise, şi o chiuvetă strălucitoare, cu robineţi de culoarea bronzului. Abdullah, care petrecea ore întregi în fiecare săptămână cărând găleţi de apă de la fântâna din sat, se minuna la gândul că ar putea duce o viaţă în care apa ar fi la o distanţă de doar o răsucire a mâinii.

Abdullah, Pari şi tatăl lor stăteau acum pe o canapea voluminoasă cu ciucuri aurii. Pernele moi de la