spatele lor erau decorate cu oglinzi octogonale minuscule. În faţa canapelei, un tablou ocupa aproape tot peretele. Înfăţişa un sculptor bătrân, aplecat deasupra mesei de lucru, cioplind într-un bloc de piatră. Draperii de un roşu burgund, în falduri, îmbrăcau ferestrele largi ce dădeau spre un balcon cu o balustradă din fier. Totul strălucea de curăţenie, nu zăreai fir de praf nicăieri.

Abdullah nu fusese niciodată mai conştient ca atunci de cât de murdar era.

Şeful unchiului Nabi, domnul Wahdati, stătea într-un scaun din piele, cu braţele încrucişate. Se uita la ei, nu chiar neprietenos, dar cu o privire distantă şi impenetrabilă. Era mai înalt decât Tata; Abdullah observase asta de îndată ce se aplecase ca să-i salute. Avea umerii înguşti, buzele subţiri şi fruntea mare, lucioasă. Purta un costum alb, croit pe talie, cu o cămaşă verde, descheiată la gât, ale cărei manşete erau prinse cu un lapislazuli de formă ovală. Nu rostise mai mult de douăsprezece cuvinte de când se întâlniseră.

Pari se uita la platoul cu biscuiţi din faţa lor, pus pe masa de sticlă. Abdullah nu-şi imaginase niciodată că existau şi astfel de sortimente. Biscuiţi de ciocolată în formă de deget cu cremă pe deasupra, biscuiţi mici şi rotunzi cu cremă de portocale în mijloc, biscuiţi verzi în formă de frunză şi multe alte feluri.

— Vreţi să gustaţi? a întrebat doamna Wahdati.

Ea era cea care făcea conversaţie.

— Luaţi. Amândoi. Le-am adus pentru voi.

Abdullah s-a întors spre tatăl său ca să-i ceară permisiunea, iar Pari a făcut la fel. Asta a părut să o impresioneze pe doamna Wahdati, care a ridicat din sprâncene, şi-a înclinat capul şi a zâmbit.

Tata a dat uşor din cap.

— Câte unul fiecare, a spus el cu o voce joasă.

— O, nici chiar aşa, a spus doamna Wahdati. L-am pus pe Nabi să străbată jumătate din Kabul ca să-i cumpere de la o brutărie.

Tata, îmbujorat, şi-a îndepărtat privirea. Stătea pe marginea canapelei, cu basca turtită în mâini. Îşi îndepărtase genunchii de lângă doamna Wahdati şi îl fixa cu privirea pe soţul ei.

Abdullah a luat doi biscuiţi şi i-a dat unul lui Pari.

— O, mai ia unul. Nu vrem ca Nabi să se fi deranjat degeaba, le-a reproşat doamna Wahdati pe un ton vesel.

Iar unchiului Nabi i-a zâmbit.

— Nu a fost niciun deranj, a spus unchiul Nabi roşind.

Unchiul Nabi stătea lângă uşă, lângă un dulap înalt din lemn cu uşi groase din sticlă. Pe rafturi, Abdullah zărise fotografii ale domnului şi doamnei Wahdati înrămate în argint. Într-una din fotografii erau alături de un alt cuplu, îmbrăcaţi în haine grele şi înfăşuraţi în şaluri groase, cu un râu ce curgea spumegând în spatele lor. În alta era doamna Wahdati, ţinând în mână un pahar, râzând, cuprinzând cu braţul gol talia unui bărbat, care, deşi lui Abdullah nu-i venea să creadă, nu era domnul Wahdati. Era şi o fotografie de la nuntă, cu el înalt şi îmbrăcat într-un costum negru şi cu ea într-o rochie albă, vaporoasă, amândoi zâmbind cu gura închisă.

Abdullah a tras cu ochiul la doamna Wahdati, la talia ei subţire, la gura ei mică şi drăguţă, la sprâncenele ei perfect arcuite, la unghiile roz de la picioare şi la rujul ce li se asorta. Şi-o amintea acum, o văzuse cu câţiva ani în urmă, când Pari aproape împlinea doi ani. Unchiul Nabi o adusese la Shadbagh pentru că ea îşi manifestase dorinţa să-i cunoască familia. Purtase atunci o rochie de culoarea piersicii fără mâneci – îşi amintea mirarea de pe faţa Tatei – şi ochelari închişi la culoare, cu rame albe groase. Zâmbise tot timpul, punând întrebări despre sat, despre vieţile lor, întrebând de numele şi vârsta copiilor. Se comportase ca şi cum aparţinea acelui loc, acelei case din chirpici cu tavanul jos, stând rezemată de un perete plin de funingine, lângă fereastra cu urme de muşte şi lângă folia opacă din plastic care separa camera principală de bucătăria în care dormeau Abdullah şi Pari. Făcuse un spectacol din vizita ei, insistând să-şi dea jos pantofii cu toc înalt la intrare, alegând să stea pe podea când tatăl îi oferise amabil un scaun. Ca şi cum ar fi fost dintre ei. Abdullah avea doar opt ani, dar înţelesese totul.

Din această vizită, Abdullah îşi amintea cel mai bine cum Parwana – care era însărcinată cu Iqbal – rămăsese într-un colţ, făcută ghem, într-o linişte de mormânt. Cu umerii strânşi, cu picioarele sub burta umflată, ca şi cum ar fi încercat să dispară în zid. Cu faţa acoperită de un văl murdar, înnodat grosolan sub bărbie. Abdullah aproape că putuse să vadă ruşinea ridicându-se din ea, ca aburul; simţise un val surprinzător de simpatie pentru mama lui vitregă, ştiind-o în încurcătură şi ştiind cât de mică se simţea.

Doamna Wahdati s-a întins după pachetul de ţigări de lângă platoul cu biscuiţi şi şi-a aprins una.

— Am făcut un ocol mare ca să le arăt puţin din oraş, a spus unchiul Nabi.

— Foarte bine! Foarte bine, a spus doamna Wahdati. Ai mai fost până acum la Kabul, Saboor?

— O dată sau de două ori, Bibi Sahid, a răspuns Tata.

— Pot să te întreb cum ţi s-a părut?

Tata a dat din umeri.

— E prea aglomerat.

— Da.

Domnul Wahdati a luat o scamă de pe mâneca jachetei sale şi s-a uitat spre covor.

— Aglomerat, da, iar uneori şi obositor, a spus soţia lui.

Tatăl a dat din cap în semn că a înţeles.

— Kabul e într-adevăr o insulă. Unii spun că e progresist şi s-ar putea să aibă dreptate. E destul de adevărat, presupun, dar este departe de ceea ce se întâmplă în restul ţării.

Tata s-a uitat la basca pe care o ţinea în mâini şi a clipit.

— Nu mă înţelegeţi greşit, a spus ea. Aş susţine din toată inima orice planuri progresiste venind din afara oraşului. Dumnezeu ştie că ţara asta s-ar putea folosi de aşa ceva. Totuşi, oraşul acesta e uneori prea mulţumit de el însuşi pentru gustul meu. Jur, toate lucrurile pompoase din locul ăsta, a oftat ea, chiar devin obositoare. În ceea ce mă priveşte, am admirat mereu provincia. Sunt foarte ataşată de ea. Provincii îndepărtate, qarias, sate mici. Adevăratul Afganistan, ca