Tata a dat din cap nesigur.

— Nu sunt de acord cu toate tradiţiile tribale, sau chiar cu majoritatea dintre ele, dar mi se pare că oamenii duc vieţi mai autentice acolo. Au o anumită vigoare, energie. O modestie înviorătoare. Şi sunt ospitalieri. Şi forţă. Un simţ al mândriei. Ăsta să fie cuvântul potrivit, Suleiman? Mândrie?

— Încetează cu asta, Nila, a spus soţul ei liniştit.

A urmat o tăcere profundă. Abdullah îl privea pe domnul Wahdati cum bătea cu degetele în braţul scaunului şi pe soţia sa cum zâmbea încordată, cu pete roz pe chiştoc, cu gleznele încrucişate şi cu cotul rezemat pe braţul scaunului.

— Nu e cuvântul potrivit, probabil, a spus ea, rupând tăcerea. Demnitate, poate.

A zâmbit, arătându-şi dinţii albi şi drepţi. Abdullah nu mai văzuse până atunci dinţi ca ai ei.

— Asta e. Mult mai bine. Oamenii din provincie au un simţ al demnităţii. Îl poartă, nu? Ca pe o insignă. Sunt sinceră. Îl văd la tine, Saboor.

— Mulţumesc, Bibi Sahib, a murmurat Tata, foindu-se pe canapea, uitându-se încă la basca din mână.

Doamna Wahdati a dat din cap. Şi-a întors privirea spre Pari.

— Iar tu, pot spune, eşti atât de drăguţă!

Pari l-a înghiontit pe Abdullah.

Doamna Wahdati a rostit rar, ca şi cum ar fi recitat din memorie:

— Astăzi am văzut farmecul, frumuseţea şi graţia nepătrunsă a feţei pe care o căutam.

A zâmbit.

— Rumi. Ai auzit de el? Ai crede că a compus-o chiar pentru tine, draga mea.

— Doamna Wahdati este o poetă desăvârşită, a spus unchiul Nabi.

Din partea cealaltă a camerei, domnul Wahdati s-a întins după un biscuit, l-a rupt în două şi a muşcat puţin din el.

— Nabi e doar drăguţ, a spus doamna Wahdati, aruncându-i o privire caldă.

Abdullah a văzut din nou cum unchiul Nabi s-a înroşit în obraji.

Doamna Wahdati şi-a stins ţigara, apăsând cu putere chiştocul în scrumieră.

— Pot să-i duc pe copii undeva? a întrebat ea.

Domnul Wahdati a răsuflat ţâfnos, bătând cu ambele palme în braţele scaunului, şi a părut că se ridică, deşi nu a făcut-o.

— O să-i duc la bazar, i-a spus doamna Wahdati Tatei. Dacă eşti de acord, Saboor, o să ne ducă Nabi cu maşina. Suleiman poate să te ducă pe şantier, în spate. Ca să-l vezi cu ochii tăi.

Tata a încuviinţat.

Ochii domnului Wahdati s-au închis uşor.

S-au ridicat să plece.

Dintr-o dată, Abdullah îşi dorea ca tatăl lui să le mulţumească acestor oameni pentru biscuiţi şi ceai, să-i ia de mână pe el şi pe Pari şi să părăsească această casă cu tablourile, draperiile, luxul exagerat şi confortul ei. Puteau să-şi umple din nou sacul cu apă, să cumpere pâine şi câteva ouă fierte şi să se întoarcă de unde au venit. Înapoi prin deşert, printre bolovani, pe dealuri, iar Tata să le spună poveşti. Cu Pari în cărucior, ar face cu rândul la tras. Şi în două, poate trei zile, deşi vor avea praf în plămâni şi vor fi frânţi de oboseală, ar fi din nou în Shadbagh. Shuja i-ar zări venind şi s-ar grăbi spre ei, zbenguindu-se în jurul lui Pari. Ar fi acasă.

— Duceţi-vă, copii, a spus Tata.

Abdullah a făcut un pas în faţă, vrând să spună ceva, dar mâna groasă a unchiului Nabi l-a apucat de umăr şi l-a întors, unchiul însoţindu-i pe coridor şi spunându-le:

— Aşteptaţi să vedeţi bazarurile din locul ăsta. N-aţi mai văzut aşa ceva niciunul din voi.

Doamna Wahdati stătea cu ei pe bancheta din spate a maşinii şi umpluse aerul cu mirosul greu al parfumului ei şi încă ceva, pe care Abdullah nu îl putea recunoaşte, ceva dulce, puţin înţepător. I-a bombardat cu întrebări în timp ce unchiul Nabi conducea. Cine erau prietenii lor? Mergeau la şcoală? Întrebări legate de treburile pe care le făceau în gospodărie, de vecini, de jocurile pe care le jucau. Soarele îi lumina jumătatea dreaptă a feţei. Abdullah putea vedea perii fini de pe obraz şi linia subţire de sub bărbie unde se încheia machiajul.

— Am un câine, a spus Pari.

— Da?

— E un adevărat specimen, a spus unchiul Nabi de pe scaunul din faţă.

— Îl cheamă Shuja. Ştie când sunt tristă.

— Aşa sunt câinii, a spus doamna Wahdati. Se pricep mai bine la asta decât unii oameni pe care i-am întâlnit.

Au trecut pe lângă trei şcolăriţe care ţopăiau pe trotuar. Purtau uniforme negre cu eşarfe albe la gât.

— Ştiu ce am spus mai devreme, dar în Kabul nu-i chiar aşa de rău.

Doamna Wahdati se juca absentă cu lănţişorul de la gât. Se uita pe fereastră, apăsată de o greutate.

— Cel mai mult îmi place aici la sfârşitul primăverii, după ploi. Aerul e atât de curat! Acea primă scânteie a verii. Felul în care soarele se loveşte de munţi.

Avea un zâmbet palid.

— O să fie bine cu un copil în jurul casei. Un zgomot mic, pentru o schimbare mare. O mică viaţă.

Abdullah s-a uitat la ea şi a simţit ceva alarmant la acea femeie, dincolo de machiaj, parfum şi aerul simpatic, ceva care spunea că în sufletul ei se ducea o luptă. S-a trezit că se gândeşte la fumul ce se înălţa când gătea Parwana, la raftul din bucătărie pe care erau împrăştiate borcanele ei, farfuriile desperecheate şi oalele murdare. Îi lipsea salteaua pe care o împărţea cu Pari, deşi era murdară, iar arcurile rupte ameninţau să treacă prin ea. Îi lipsea totul. Nu suferise nicicând atât de mult de dorul de casă.

Doamna Wahdati s-a lăsat moale pe scaun, pe banchetă, luându-şi geanta în braţe aşa cum o femeie însărcinată îşi ţine burta umflată.

Unchiul Nabi a oprit într-o curbă aglomerată. Peste stradă, lângă o moschee cu minarete ce se înălţau spre cer, era bazarul, compus din labirinturi congestionate de alei boltite şi deschise. Au hoinărit printre tarabele care vindeau haine din piele, giuvaieruri colorate, inele cu pietre preţioase şi condimente de tot felul, cu unchiul Nabi în spatele lor. Acum că erau afară, doamna Wahdati purta o pereche de ochelari cu lentile închise la culoare ce o făceau să arate, în mod straniu, ca o felină.

Peste tot se auzeau voci ce se tocmeau. Muzica era practic trâmbiţată de la fiecare tarabă. Au trecut pe lângă magazine fără vitrine ce vindeau cărţi, aparate de radio, lămpi şi oale argintii