pentru gătit. Abdullah a zărit doi soldaţi în nişte bocanci plini de praf şi în haine prea mari pentru ei, de culoare maro închis, împărţind o ţigară şi privindu-i pe toţi ceilalţi plictisiţi, indiferenţi.

S-au oprit la o tarabă cu încălţăminte. Doamna Wahdati căuta prin rândurile de pantofi aranjaţi pe cutii. Nabi s-a dus la standul următor, cu mâinile la spate, şi a aruncat o privire unor monede vechi.

— Ce spui de ăştia? a întrebat-o doamna Wahdati pe Pari. Ţinea în mână o pereche nouă de adidaşi galbeni.

— Sunt aşa de frumoşi, i-a admirat Pari, uitându-se la ei cu neîncredere.

— Hai să-i încercăm!

Doamna Wahdati a ajutat-o pe Pari să se încalţe, prinzând curelele şi încheindu-le cu o cataramă. L-a fixat cu privirea pe Abdullah peste ochelari.

— Cred că ai putea să iei şi tu o pereche. Nu-mi vine să cred că ai mers tot drumul din sat până aici în sandalele astea.

Abdullah a clătinat din cap şi s-a uitat în altă parte. Pe alee, mai jos, un bătrân cu o barbă nerasă şi cu două ciomege drept bastoane cerşea.

— Uite, Abdullah! Pari şi-a ridicat un picior, apoi pe celălalt.

Dansa apăsat şi ţopăia. Doamna Wahdati l-a chemat pe unchiul Nabi şi i-a spus să o ducă în jos pe alee, să vadă cum se simte în noua încălţăminte. Unchiul Nabi a luat-o pe Pari de mână şi au luat-o amândoi pe alee.

Doamna Wahdati şi-a coborât privirea spre Abdullah.

— Din felul în care am vorbit mai devreme, tu crezi că sunt o persoană rea, a spus ea.

Abdullah i-a privit pe Pari şi pe Nabi trecând pe lângă cerşetorul bătrân care se sprijinea în bastoanele lui. Bătrânul i-a spus ceva lui Pari, Pari şi-a întors faţa spre unchiul Nabi, i-a şoptit ceva, iar unchiul Nabi i-a aruncat bătrânului o monedă.

Abdullah a început să plângă în tăcere.

— O, băiete drag, a spus doamna Wahdati, surprinsă. Bietul de tine!

A scos o batistă din geantă şi i-a oferit-o.

Abdullah a dat-o la o parte.

— Vă rog, nu, a spus el, cu o voce spartă.

Ea s-a aşezat pe vine lângă el, cu ochelarii pe cap. Şi ochii ei erau umezi, iar când i-a atins cu batista, a murdărit-o de pete negre.

— Nu te învinovăţesc dacă mă urăşti. E dreptul tău. Dar – şi nu mă aştept să înţelegi, nu acum – e mai bine aşa. Chiar e, Abdullah. E mai bine aşa. O să înţelegi într-o zi.

Abdullah şi-a ridicat faţa spre cer şi a plâns, iar Pari tocmai se întorcea ţopăind la el, cu ochii umezi de recunoştinţă şi cu faţa strălucindu-i de fericire.

 

Într-o dimineaţă din acea iarnă, Tata şi-a scos toporul şi a doborât stejarul uriaş. Îl luase pe fiul Mullahului Shekib, Baitullah, şi pe alţi câţiva oameni să-l ajute. Nimeni nu încerca să se amestece. Abdullah stătea cu ceilalţi băieţi şi se uita la bărbaţi. Primul lucru pe care l-a făcut Tata a fost să dea jos leagănul. S-a urcat în copac şi a tăiat sforile cu un cuţit. Apoi, el şi ceilalţi bărbaţi au tot ciopârţit trunchiul gros până după-amiaza târziu, când stejarul bătrân s-a răsturnat în sfârşit cu un geamăt puternic. Tata i-a spus lui Abdullah că aveau nevoie de lemn de foc pentru la iarnă. Dar îşi înfipsese toporul cu atâta violenţă în copacul bătrân, cu maxilarul încleştat şi cu faţa întunecată, de parcă nu-l mai suporta.

Acum, sub cerul de culoarea pietrei, bărbaţii loveau în trunchiul doborât la pământ, având nasul şi obrajii roşii de frig, cu tăişurile sunând a gol când atingeau lemnul. La capătul celălalt al copacului, Abdullah separa crengile mici de cele mari. Cu două zile în urmă se aşternuse prima zăpadă. Nu era abundentă, nu încă, dar promitea să fie. În curând, iarna avea să se abată asupra satului, cu ţurţuri de gheaţă, cu nămeţi ce aveau să dureze săptămâni întregi, cu un vânt ce îţi face pielea din podul palmei să crape într-un minut. Deocamdată, albul de pe jos era decorat cu pete maro de pământ, până la marginile abrupte ale dealurilor.

Abdullah a adunat un braţ de crengi subţiri şi le-a cărat la mormanul din apropiere, care era al comunei şi care creştea în dimensiune. Purta noile sale cizme de zăpadă, mănuşi şi haina de iarnă. Haina era una mai veche, dar în afară de fermoarul stricat, pe care Tata îl reparase, era ca nouă – căptuşită, de un albastru închis, cu blăniţă portocalie în interior. Avea patru buzunare mari, care se închideau şi se deschideau cu un pocnet, şi o glugă matlasată care se strângea în jurul feţei, când Abdullah trăgea de şnur. Şi-a dat gluga pe spate şi a respirat adânc, scoţând un nor de aburi.

Soarele se apropia de linia orizontului. Abdullah putea încă să distingă vechea moară de vânt, înălţându-se ţeapănă şi gri deasupra zidurilor din lut ale satului. Lamele ei parcă gemeau de fiecare dată când scârţâiau în rafala tăioasă care venea de pe deal. Moara de vânt era mai ales casa bâtlanilor albaştri pe timpul verii, dar acum, că sosise iarna, bâtlanii plecaseră şi le luaseră locul ciorile. În fiecare dimineaţă, cârâitul şi croncănitul lor supărător îl trezeau pe Abdullah.

Ceva i-a atras atenţia, pe pământ, în dreapta lui. A mers într-acolo şi a îngenuncheat.

O pană. Micuţă. Galbenă.

Şi-a scos o mănuşă şi a luat-o.

În acea seară se duceau la o petrecere, el împreună cu tatăl şi cu frăţiorul său vitreg, Iqbal. Lui Baitullah i se născuse din nou un băiat. Un motreb{5} va cânta pentru bărbaţi şi altcineva la tamburină. Se vor servi ceai şi pâine caldă, proaspăt coaptă, şi supă shorwa{6} cu cartofi. După aceea, Mullahul Shekib o să-şi afunde degetul într-un bol cu apă îndulcită şi i-l va da pruncului să-l sugă. Îşi va scoate piatra neagră strălucitoare şi briciul cu două tăişuri şi va ridica hăinuţa micuţului deasupra diafragmei. Un ritual obişnuit. Viaţa va merge înainte în Shadbagh.

Abdullah a întors pana pe cealaltă parte.

Să nu te aud plângând, îi spusese Tata. Să nu plângi, îţi interzic.

Şi nu plânsese. Nimeni din sat nu întrebase de