Doar Shuja simţea o durere asemănătoare celei a lui Abdullah. Câinele apărea în fiecare zi la uşa lor. Parwana arunca cu pietre în el. Tata se repezea la animal cu băţul. Numai că bietul câine se întorcea mereu. Nopţile îl auzeau scheunând trist şi dimineţile îl găseau întins la uşă, cu botul pe labe, răspunzând atacatorilor cu o privire iertătoare şi melancolică. Timpul s-a scurs aşa până într-o dimineaţă când Abdullah l-a zărit şchiopătând spre deal, cu capul plecat. Nimeni din Shadbagh nu l-a mai văzut de atunci.

Abdullah a băgat pana galbenă în buzunar şi s-a îndreptat spre moara de vânt.

În anumite momente surprindea pe faţa Tatălui său o expresie întunecată cu umbre de emoţie, ce îl puneau în încurcătură. Tata i se părea mai mic acum, lipsit de ceva esenţial. Se mişca greoi prin jurul casei sau stătea la căldura sobei lor noi, mare şi din fontă, cu micuţul Iqbal în poală, uitându-se fix la flăcări, dar fără să vadă ceva. Vorbea acum într-un fel în care Abdullah nu-şi amintea să-l mai fi auzit, ca şi cum ceva cântărea greu pe fiecare cuvânt pe care îl rostea. Se cufunda în tăceri lungi, cu faţa întunecată. Nu mai spunea poveşti, nu mai spusese niciuna de când el şi Abdullah se întorseseră de la Kabul. Poate că Tata îi vânduse familiei Wahdati şi muza, se gândea Abdullah.

Dusă.

Dispărută.

Fără să lase ceva în urmă.

Fără să spună vreun cuvânt.

Altele decât cuvintele rostite de Parwana: Trebuia să fie ea. Îmi pare rău, Abdullah. Ea trebuia să fie aceea.

Degetul tăiat salvează mâna.

A îngenuncheat în faţa morii de vânt, la baza turnului de piatră aproape în ruină. Şi-a scos mănuşile şi a săpat la suprafaţă. S-a dus cu gândul la sprâncenele ei dese, la fruntea ei rotundă şi largă, la zâmbetul ei ştirb. Îi răsuna în minte râsul fetei, ca odinioară în jurul casei. Se gândea la încăierarea care avusese loc la întoarcerea de la bazar. Şi-o amintea pe Pari cum se panica. Cum ţipa. Pe unchiul Nabi cum o lua repede pe sus. Abdullah a săpat până a dat cu degetele de metal. Şi-a strecurat mâinile în gaură şi a ridicat cutia de ceai, făcută din tablă. A curăţat apoi capacul de mizerie.

În ultima vreme se gândea tot mai des la povestea pe care le-o spusese Tata în noaptea dinaintea plecării la Kabul, la bătrânul agricultor Baba Ayub şi la div. Abdullah se afla într-un loc în care stătuse şi Pari cândva, iar absenţa ei se ridica asemenea unui miros din pământul de sub picioarele lui, făcând să i se înmoaie genunchii, în timp ce inima aproape îi stătea în loc şi tânjea după o sorbitură adâncă din licoarea magică pe care div-ul i-o dăduse lui Baba Ayub, ca să poată şi el să uite.

Dar nu putea uita nimic. Imaginea lui Pari persista în aer, la marginea imaginaţiei lui, oriunde s-ar fi dus Abdullah. Era precum praful aşternut pe cămaşa lui. Era prezentă în momentele de linişte devenite atât de frecvente în casă, linişte care se aşternea între cuvintele lor, uneori rece şi goală, alteori încărcată cu lucruri nespuse, ca un nor de unde ploaia nu avea să cadă niciodată. În unele nopţi visa că se află din nou în deşert, singur, înconjurat de munţi, iar în depărtare întrezăreşte o scânteie minusculă de lumină ce se aprinde şi se stinge, se aprinde şi se stinge din nou, ca un mesaj.

A deschis cutia de ceai. Erau toate acolo, toate penele lui Pari, căzute de la cocoşi, raţe, porumbei; şi pana de păun. A aruncat pana galbenă în cutie. Într-o bună zi, se gândea.

Spera.

Zilele lui în Shadbagh erau numărate, ca cele ale lui Shuja. Ştia acum prea bine. Nu-i mai rămăsese nimic aici. Casa lui nu era aici. Va aştepta până la trecerea iernii şi până la dezgheţul de primăvară şi se va trezi într-o dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor şi va pleca. Va alege o direcţie şi va merge într-acolo. Va merge atât de departe de Shadbagh cât îl vor ţine picioarele. Şi dacă, într-o zi, străbătând câmpurile întinse şi deschise, îl va cuprinde disperarea, se va opri din drum, va închide ochii şi se va gândi la pana de şoim pe care Pari a găsit-o în deşert. Îşi va imagina pana desprinzându-se de pasăre, acolo sus, în nori, la aproape un kilometru deasupra lumii, învârtindu-se şi răsucindu-se în curenţi violenţi, azvârlită de rafale de vânt la mii de kilometri depărtare, prin deşert şi munţi, aterizând, în final, din toate locurile posibile, chiar lângă acel unic bolovan, tocmai ca sora lui să o găsească. Va fi cuprins de uimire că astfel de lucruri s-au întâmplat, dar şi de speranţă. Şi, cu toate acestea, va şti mai bine, va prinde curaj, îşi va deschide ochii şi va merge mai departe.

Primăvara, 1949

Parwana simte mirosul înainte să tragă plapuma şi să vadă cu ochii ei. Se împrăştiase pe fesele Masoomei, în jos pe coapse, pe cearşafuri, pe saltea şi pe plapumă. Masooma o priveşte peste umăr, rugând-o din priviri să o ierte – încă îi mai era ruşine după tot acest timp, după toţi aceşti ani.

— Îmi pare rău, îi şopteşte Masooma.

Parwanei îi venea să urle, dar se forţa să schiţeze un zâmbet. În astfel de momente, făcea eforturi grele să-şi amintească şi să nu scape din vedere un adevăr de nezdruncinat: asta era munca ei. Nimic din ce s-a abătut asupra sa nu e nedrept sau nepotrivit. E ceea ce merită. Oftează, uitându-se la rufăria murdară, gândindu-se cu groază la munca ce o aştepta.

— O să curăţ, spune ea.

Masooma începe să plângă în tăcere, fără să-şi schimbe câtuşi de puţin expresia feţei. Doar lacrimi ce curg şi se scurg în jos pe obraji.

Afară, în răcoarea dimineţii, Parwana aprinde focul în groapa de gătit. Când flăcările se înteţesc, umple o găleată cu apă adusă de la fântâna