din sat şi o pune la încălzit. Îţi ţine palmele la foc. De unde stă, poate să vadă moara de vânt şi moscheea satului în care Mullahul Shekib le-a învăţat pe ea şi pe Masooma să citească atunci când erau mici, şi casa acestuia, aşezată chiar la baza unei pante nu foarte abrupte. Mai târziu, când soarele o să fie sus pe cer, acoperişul casei va fi un pătrat perfect, prăfuit, de un arămiu izbitor, din cauza roşiilor pe care soţia lui le aşezase acolo ca să se usuce la soare. Parwana se uită lung la stelele dimineţii, ce se sting şi clipesc palide, indiferente la durerea ei. Începe să-şi revină.

Din nou înăuntru, o întoarce pe Masooma pe burtă. Înmoaie un prosop în apă şi o curăţă pe Masooma la fund, spălând carnea flască de pe picioarele ei.

— De ce cu apă caldă? spune Masooma cu faţa la plapumă. De ce te-ai mai deranjat? Nu trebuie. Oricum nu o să ştiu diferenţa.

— Poate, dar eu da, spune Parwana, strâmbându-se din cauza duhorii. Acum taci şi lasă-mă să termin.

De aici înainte, ziua Parwanei avea să se desfăşoare la fel ca în cei patru ani care au trecut de la moartea părinţilor lor. Dă de mâncare la pui. Taie lemne şi cară găleţi cu apă de la fântână. Face cocă şi coace pâine în tandoor, lângă casa din chirpici. Dă cu mătura. După-amiaza, stă pe vine lângă pârâu printre alte sătence şi spală rufele, frecându-le de pietre. După aceea, pentru că este vineri, trece pe la mormintele părinţilor şi rosteşte pentru fiecare câte o rugăciune scurtă. Printre toate aceste treburi care îi ocupă toată ziua, îşi face timp şi să o mute pe Masooma de pe o parte pe cealaltă, împingându-i plapuma sub fund.

De două ori în acea zi îl vede pe Saboor.

Îl zăreşte stând pe vine lângă casa lui micuţă din chirpici, făcând vânt focului din vatră, cu ochii strânşi din cauza fumului, iar lângă el, pe Abdullah, băiatul lui. Îl vede mai târziu vorbind cu alţi bărbaţi; au şi ei propria lor familie, dar au fost cândva băieţii satului cu care Saboor se certa, înălţa zmeie, alerga după câini, se juca de-a v-aţi ascunselea. În zilele astea, pe umerii lui Saboor atârnă o mare povară, un văl de tragedie, o soţie moartă şi doi orfani, dintre care unul în faşă. Vocea îi e obosită şi abia se aude. Este sleită de puteri şi pare o umbră a ceea ce a fost cândva.

Parwana îl priveşte de la distanţă cu un dor care aproape o mutilează. Încearcă să-şi ascundă privirea când trece pe lângă el. Iar dacă, din întâmplare, privirile lor se întâlnesc, el dă pur şi simplu din cap, iar ea se înroşeşte la faţă.

În acea noapte, când Parwana se întinde să se culce, abia îşi mai poate ridica braţele. Simte oboseala până şi în cap. Stă în pat, aşteptând să adoarmă.

Apoi, din întuneric se aude:

— Parwana?

— Da.

— Îţi mai aduci aminte când mergeam amândouă pe bicicleta aia?

— Hmm.

— Cât de repede am mers! Pe deal la vale. Şi câinii ne alergau.

— Îmi aduc aminte.

— Şi ţipam amândouă. Iar când ne-am lovit de stânca aia…

Parwana aproape că poată să o audă pe sora sa zâmbind în întuneric.

— Mama a fost atât de supărată pe noi. Şi Nabi la fel. I-am stricat bicicleta.

Parwana îşi închide ochii.

— Parwana?

— Da.

— Poţi să dormi lângă mine la noapte?

Parwana îşi aruncă plapuma la o parte, se duce spre Masooma şi se bagă sub pătură, lângă ea. Masooma îşi sprijină obrazul de umărul ei şi o cuprinde cu braţul.

Masooma îi şopteşte:

— Meriţi mai mult decât pe mine.

— Nu-ncepe din nou, îi şopteşte Parwana.

Se joacă cu părul Masoomei aşa cum îi place ei, cu răbdare şi un timp îndelungat. Îşi pierd vremea vorbind în tăcere despre lucruri mărunte şi lipsite de importanţă, încălzindu-şi feţele cu răsuflarea caldă. Acestea sunt minutele relativ fericite pe care le petrece Parwana. Îi aduc aminte de vremea când erau fetiţe şi îşi împărtăşeau, în şoaptă, tot felul de secrete, bârfeau şi chicoteau în tăcere, încolăcite sub pătură, nas în nas. Masooma adoarme repede şi începe să sforăie în vis, iar Parwana se uită fix pe fereastră, la cerul negru, ars. Gândul îi fuge de la un lucru la altul şi se opreşte, în cele din urmă, la o imagine pe care a văzut-o cândva într-o revistă veche – imaginea a doi fraţi din Siam uniţi în partea trunchiului. Două fiinţe unite, fără soluţie, cu sângele format în măduva unuia curgând prin venele celuilalt, o uniune permanentă. Parwana simte disperarea ca o gheară care o strânge de piept. Trage aer în piept. Încearcă să se gândească din nou la Saboor, dar mintea îi fuge la zvonul pe care l-a auzit prin sat: că îşi caută o nouă soţie. Vrea să alunge din minte imaginea lui. Îşi înăbuşă acest gând prostesc.

 

Naşterea Parwanei a fost o surpriză. Masooma ieşise deja din pântecele mamei şi stătea liniştită în braţele moaşei, când mama lor a ţipat şi s-a deschis pentru a doua oară. Sosirea Masoomei a fost lipsită de evenimente. S-a născut singură, îngeraşul, avea să spună moaşa mai târziu. Naşterea Parwanei s-a prelungit în agonie pentru mamă şi a fost înşelătoare pentru cea mică. Moaşa a trebuit să o elibereze de cordonul care i se înfăşurase în jurul gâtului, de parcă ar fi vrut s-o omoare mai degrabă decât să o despartă de mama sa. În momentele ei cele mai proaste, când nu face decât să se deteste din tot sufletul, Parwana se gândeşte că poate cordonul ştia mai bine. Poate că ştia care era jumătatea mai bună.

Masooma era hrănită după program şi dormea la timp. Plângea doar dacă avea nevoie să mănânce sau să fie schimbată. Când era trează, era jucăuşă, veselă, râdea cu uşurinţă, părea o bocceluţă în faşă şi scotea chicote vesele. Îi plăcea să stea cu jucărioara zornăitoare în gură.

Ce copil înţelept, spuneau oamenii.

Parwana era un tiran. Exercita asupra mamei sale o autoritate de o forţă impresionantă. Tatăl, tulburat de nazurile nou-născutei, l-a luat pe fratele mai mare al gemenelor,