pe Nabi, şi au mers să se culce acasă la fratele său. Noaptea era o suferinţă de proporţii epice pentru mama fetelor, presărată doar de câteva momente de odihnă neregulată. O lua în braţe pe Parwana şi se plimba cu ea toată noaptea, în fiecare noapte. O legăna şi îi cânta. Tresărea când fetiţa se repezea la sânul ei iritat şi umflat şi mesteca sfârcul ca şi cum ar fi căutat lapte până în măduva oaselor. Dar alăptarea nu era un antidot. Chiar şi cu burta plină, Parwana se zbătea şi ţipa, imună la rugăminţile mamei sale.

Masooma privea din colţul ei, gânditoare şi neputincioasă, ca şi cum i-ar fi fost milă de mama ei pentru încurcătura în care aceasta se afla.

Nabi nu a fost deloc aşa, i-a spus într-o zi mama tatălui lor.

Fiecare bebeluş e diferit.

Dar ăsta, ăsta mă omoară.

O să treacă, spunea el. Aşa cum trece şi vremea rea.

Şi a trecut. Colicile poate sau alte dureri inofensive. Dar era prea târziu. Parwanei i se dusese vestea.

Într-o după-amiază târzie de vară, când gemenele aveau zece luni, sătenii s-au adunat în Shadbagh după o nuntă. Femeile munceau, foarte preocupate să îngrămădească în blide de lemn piramide de orez alb pufos, cu bucăţele de şofran. Tăiau pâine, râcâiau orezul prins pe fundul oalelor, dădeau din mână în mână farfurii cu vinete prăjite, servite cu iaurt şi mentă uscată. Nabi se juca afară cu nişte băieţi. Mama fetelor stătea alături de vecini pe o carpetă întinsă sub stejarul uriaş. Din când în când le arunca o privire fetelor care dormeau una lângă cealaltă, la umbră.

După masă, în timpul ceaiului, gemenele s-au trezit din somn şi cineva a luat-o imediat pe Masooma în braţe. Trecea veselă din braţe în braţe, de la verişor la mătuşă sau la unchi. Ţopăia la unul în poală, altul o legăna pe genunchi. Multe mâini îi gâdilau burtica moale. Mulţi îşi frecau nasul de al ei. Toţi au râs când, în joacă, ea l-a apucat pe Mullahul Shekib de barbă. Se minunau la cât de prietenoasă era şi cât de uşor interacţiona cu ei. O ridicau în braţe şi îi admirau obrajii roz, ochii albaştri ca safirul, sprâncenele frumos arcuite, ce prevesteau frumuseţea surprinzătoare de care avea să se bucure peste câţiva ani.

Pe Parwana o lăsaseră în braţele mamei. În timp ce Masooma era în centrul atenţiei, Parwana se uita în linişte, deşi uşor tulburată, la singura persoană care, de altfel, le adora şi care nu înţelegea de ce atâta zarvă. Din când în când, mama ei o privea şi o strângea uşor de picioruş, aproape în semn de scuză. Când cineva observa că Masoomei îi ies doi dinţi, mama Parwanei spunea, slăbită, că Parwanei îi ies trei. Dar nimeni nu băga de seamă.

Când fetele aveau nouă ani, familia s-a adunat seara devreme, acasă la Saboor, pentru iftar{7} ca să încheie postul după Ramadan. Adulţii erau aşezaţi pe perne, de jur împrejur, şi trăncăneau zgomotos. Ceaiul, urările de bine şi bârfele treceau de la unul la altul, în egală măsură. Bătrânii ţineau între degete mătăniile. Parwana stătea liniştită, fericită să respire acelaşi aer cu Saboor, să fie în preajma ochilor săi negri de bufniţă. Pe tot parcursul serii, aproape că nu şi-a putut desprinde privirea de la el. L-a surprins muşcând dintr-un cub de zahăr, sau frecându-şi fruntea uşor înclinată, sau râzând cu poftă la ceva ce un unchi mai în vârstă spusese. Şi dacă o surprindea privindu-l, ceea ce s-a şi întâmplat o dată sau de două ori, ea se uita repede în altă parte, încremenită şi încurcată. Genunchii începeau să-i tremure. Gura i se usca atât de tare încât abia mai putea vorbi.

Parwana s-a gândit atunci la caietul de acasă, ascuns sub un morman de lucruri. Saboor spunea mereu poveşti noi, basme cu djinn-i şi zâne şi demoni şi div-i; copiii din sat se strângeau adesea în jurul lui şi ascultau într-o linişte absolută născocirile sale. Şi în urmă cu vreo şase luni, Parwana îl auzise pe Saboor spunându-i lui Nabi că speră să-şi poată scrie într-o zi poveştile. La puţin timp după aceasta, Parwana, mergând cu mama sa la un bazar dintr-un alt oraş şi aflându-se în faţa unei tarabe unde se vindeau cărţi vechi, observase un carnet frumos de notiţe, cu pagini lucioase, liniate şi cu o copertă groasă din piele, de culoare maro închis, gofrată la margini. Când l-a ţinut în mână, şi-a dat seama că mama ei nu-şi permite să i-l cumpere. Aşa că Parwana a prins un moment în care negustorul nu era atent şi a strecurat carnetul sub pulover.

Dar în cele şase luni care trecuseră de atunci, Parwana nu avusese curajul să-i dea carneţelul lui Saboor. Era îngrozită la gândul că acesta va râde de ea sau că-şi va da seama ce e cu el şi i-l va înapoia. În schimb, în fiecare noapte, în patul ei, ţinea în mâini carnetul, ascuns sub pătură, iar degetele îi fugeau pe gravura în piele. Mâine, îşi promitea ea în fiecare noapte. Mâine o să mă duc la el cu carnetul.

Mai târziu în acea seară, după cina de iftar, toţi copiii au fugit afară să se joace. Parwana, Masooma şi Saboor s-au dat cu rândul în leagănul pe care tatăl celui din urmă îl atârnase de o ramură zdravănă a stejarului uriaş. Venise rândul Parwanei, dar Saboor tot uita să împingă leagănul, ocupat să spună o nouă poveste. De data asta era o poveste despre stejarul uriaş, care, spunea el, avea puteri magice. Dacă ai o dorinţă, spunea el, trebuie să îngenunchezi în faţa copacului şi să o rosteşti. Iar dacă stejarul acceptă să ţi-o îndeplinească, o să lase să cadă exact zece frunze deasupra capului tău.

Când leagănul aproape că se oprise, Parwana s-a întors să-i ceară lui Saboor să o mai împingă, dar cuvintele i-au