L-am găsit în casă, i-a spus Masooma mai târziu. Era al tău? O să ţi-l plătesc cumva, îţi promit. Nu te superi, nu? M-am gândit că ar fi perfect pentru el. Pentru poveştile lui. Ai văzut ce privire avea? Ai văzut, Parwana?

Parwana i-a răspuns că nu, nu s-a supărat, dar, în adâncul sufletului, era distrusă. Îi tot vedea pe sora ei şi pe Saboor cum îşi zâmbeau şi cum se uitau unul la celălalt. Parwana ar fi putut la fel de bine să facă cu ochiul în aerul subţire ca un spirit dintr-o poveste a lui Saboor, că cei doi tot nu ar fi fost conştienţi de prezenţa ei. Simţea rana până la os. În acea noapte, întinsă în pat, a plâns în linişte deplină.

Pe când ea şi sora ei aveau unsprezece ani, Parwana dezvoltase o înţelegere precoce a comportamentului ciudat pe care băieţii îl aveau în preajma fetelor pe care le plăceau în secret. Observa asta mai ales când ea şi sora ei mergeau la şcoală. Şcoala era chiar ultima cameră din moscheea satului, unde, pe lângă recitarea Coranului, Mullahul Shekib îl învăţase pe fiecare copil din sat să citească şi să scrie, să memoreze poezii. Shadbagh era norocos să aibă un aşa înţelept drept malik{8}, le spusese tatăl fetelor. În drum spre casă, după terminarea lecţiilor, gemenele dădeau adesea de un grup de băieţi ce stăteau aşezaţi pe un zid. Când fetele treceau prin faţa lor, băieţii le hărţuiau uneori cu întrebări, alteori aruncau cu pietricele după ele. Parwana le striga, de obicei, ceva înapoi şi le răspundea la pietricele cu pietre, în timp ce Masooma o trăgea mereu de mânecă şi îi spunea cu o voce înţeleaptă să meargă mai repede, să nu-i lase să o supere. Dar ea înţelesese greşit. Parwana era supărată nu pentru că ei aruncau cu pietricele, ci pentru că le aruncau doar în Masooma. Parwana ştia: făceau un spectacol din a-şi bate joc şi, cu cât mai mare spectacolul, cu atât mai profundă dorinţa lor. Observa cum privirile lor se îndreptau de la ea la Masooma, deznădăjduite, dar uimite în acelaşi timp, fiind incapabili să se uite în altă parte. Ştia că în spatele glumelor lor răutăcioase şi a rânjetului lor lasciv, erau intimidaţi de Masooma.

Apoi, într-o zi, unul dintre ei a aruncat nu o pietricică, ci o piatră. Aceasta s-a oprit la picioarele surorilor. Când Masooma a ridicat-o, băieţii au chicotit şi şi-au dat coate. Piatra era învelită într-o hârtie legată cu un elastic. Când s-au aflat în siguranţă, departe de ei, Masooma a dezvelit-o. Au citit amândouă biletul.

Jur, de când faţa Ta mi-a ieşit în cale, întreaga lume nu-i decât înşelătorie şi fantezie.

Grădina încurcată nu mai ştie ce e frunză şi ce-i floare.

Păsările ameţite nu mai fac diferenţa între seminţe şi capcane.

O poezie a lui Rumi, una dintre cele pe care le preda Mullahul Shekib.

Încep să devină mai sofisticaţi, a spus Masooma cu un râs înfundat.

Sub poezie, băiatul scrisese: Vreau să te iau de soţie. Şi, sub asta, adăugase în grabă: Am un văr pentru sora ta. E o partidă perfectă. Pot să pască împreună pe câmpul unchiului meu.

Masooma a rupt biletul în două. Nu-i lua în seamă, Parwana, a spus ea. Sunt nişte imbecili.

Cretini, a încuviinţat Parwana.

A făcut eforturi să afişeze un zâmbet cu subînţeles. Biletul era destul de urât, dar ce a rănit-o cu adevărat a fost răspunsul Masoomei. Băiatul nu-i adresase biletul vreuneia dintre ele în mod explicit, dar Masooma îşi însuşise întâmplător poezia, iar vărul rămăsese pentru Parwana. Pentru prima dată în viaţă, Parwana s-a privit prin ochii surorii ei. A văzut cum aceasta o privea. La fel ca restul oamenilor, de altfel. În urma vorbelor Masoomei a rămas distrusă. Descurajată.

În afară de asta, a adăugat Masooma dând din umeri şi zâmbind cu subînţeles, sunt deja luată.

Nabi a venit în vizită, ca în fiecare lună. El reprezintă povestea de succes a familiei, poate şi a întregului sat, datorită slujbei din Kabul şi pentru că vine în Shadbagh cu maşina mare a şefului său, de un albastru strălucitor, cu un cap de vultur strălucind pe capotă, iar când soseşte, toată lumea se adună să-l întâmpine, iar copiii ţipă şi aleargă pe lângă maşină.

— Ce mai faceţi? întreabă el.

Sunt toţi trei în casa dărăpănată, beau ceai şi mănâncă migdale. Nabi este foarte chipeş, crede Parwana, cu pomeţii fin cizelaţi, cu ochii săi căprui, cu favoriţii şi cu părul des dat pe spate. E îmbrăcat în costumul său obişnuit, de culoare oliv, care pare să fie mai mare cu un număr. Nabi e mândru de costum, Parwana o ştie, trage mereu de mâneci, îşi îndreaptă reverul, strânge de cuta pantalonilor, dar nu prea a reuşit să scape de mirosul persistent de ceapă arsă.

— Ei bine, ieri a fost la noi regina Homaira, am băut ceai şi am mâncat prăjituri, spune Masooma. Ne-a complimentat pentru alegerea minunată a decorului.

Îi zâmbeşte cu prietenie fratelui ei, arătându-şi dinţii îngălbeniţi, iar Nabi râde, uitându-se la ceaşca sa. Înainte să-şi găsească de lucru la Kabul, Nabi o ajuta pe Parwana să aibă grijă de sora lor. A încercat o perioadă. Dar nu a putut să o facă. Era prea mult pentru el. Kabulul a fost scăparea lui. Parwana îl invidiază pe fratele ei, dar nu îl pizmuieşte întru totul, chiar