Masooma şi-a pieptănat părul şi şi-a făcut contur cu cărbune la ochi, ca de fiecare dată când Nabi vine în vizită. Parwana ştie că ea face lucrul acesta mai puţin pentru el şi mai mult pentru faptul că fratele său reprezintă legătura ei cu Kabulul. În mintea Masoomei, el reprezintă farmecul şi luxul oraşului, un oraş plin de maşini şi lumini, şi restaurante sofisticate, şi palate regale, indiferent de cât de îndepărtată este această legătură. Parwana îşi aminteşte cum, cu mult timp în urmă, Masooma obişnuia să-i spună că era o fată de oraş prinsă în capcană într-un sat.

— Dar tu? Ţi-ai găsit deja o soţie? întreabă Masooma în joacă.

Nabi dă din mână şi râde, evitând răspunsul, cum obişnuia să facă atunci când părinţii îi puneau aceeaşi întrebare.

— Şi când ai de gând să-mi arăţi Kabulul din nou, frăţioare? întreabă Masooma.

Nabi le dusese o dată la Kabul, cu un an în urmă. Le luase din Shadbagh şi condusese până la Kabul, urcând şi coborând pe străzile din oraş. Le arătase toate moscheile, cartierele comerciale, cinematografele, restaurantele. Îi arătase Masoomei cu degetul Palatul cu cupolă Bagh-e-Bala, aşezat pe un deal, ridicându-se deasupra oraşului. În Grădinile Babur, o ridicase pe Masooma de pe scaunul din faţă al maşinii şi o dusese în braţe până la locul unde se află mormântul împăratului Mughal. Se rugaseră acolo toţi trei, în Moscheea Shah Jahan, şi apoi, pe malul unui iaz din plăci de ceramică albastră, mâncaseră ce luase Nabi la pachet. Fusese probabil cea mai fericită zi din viaţa Masoomei de la accident încoace, iar Parwana îi era recunoscătoare fratelui ei mai mare pentru asta.

— Curând, Inshallah, spune Nabi, bătând uşor în ceaşcă.

— Nabi, te superi dacă te rog să-mi aşezi perna de sub genunchi? A, e mult mai bine acum. Mulţumesc.

Masooma oftează.

— Am iubit Kabulul. Dacă aş putea, primul lucru pe care l-aş face mâine ar fi să merg pe jos până acolo.

— Poate într-o zi, spune Nabi.

— Ce, eu să merg?

— Nu, se bâlbâie el, voiam să spun… iar apoi rânjeşte când Masooma izbucneşte în râs.

Afară, Nabi îi dă Parwanei banii. Se sprijină cu un umăr de zid şi îşi aprinde o ţigară. Masooma e înăuntru, făcându-şi somnul de după-amiază.

— L-am văzut pe Saboor mai devreme, a spus el, ciupindu-se de deget. E teribil ce s-a întâmplat. Mi-a spus numele copilaşului. Nu-mi vine în minte acum.

— Pari, spune Parwana.

El dă din cap în semn că da.

— Nu l-am întrebat, dar mi-a spus că vrea să se însoare din nou.

Parwana se uită în altă parte, prefăcându-se că nu o interesează, dar îşi simte inima bătându-i în urechi. Simte cum o trece un val de transpiraţie.

— Cum am spus, n-am întrebat. Saboor a fost cel care a adus vorba. M-a luat deoparte. M-a luat deoparte şi mi-a spus.

Parwana bănuieşte că Nabi ştie de sentimentele pe care le nutreşte ea pentru Saboor de atâţia ani. Masooma este sora ei geamănă, dar Nabi este cel care a înţeles-o mereu. Parwana nu înţelege însă de ce fratele ei îi spune noutăţile astea. La ce bun? Saboor are nevoie de o femeie care să nu fie ancorată în atâtea, care să nu fie trasă în jos, care să fie liberă să i se dedice lui, băiatului lui şi celei mici. Timpul Parwanei e deja consumat. Justificat. Întreaga ei viaţă la fel.

— Sunt sigură că va găsi pe cineva, spune Parwana.

Nabi încuviinţează.

— Mai vin luna viitoare.

Îşi striveşte ţigara cu piciorul şi pleacă.

Când Parwana intră în colibă, e surprinsă să o găsească pe Masooma trează.

— Credeam că tragi un pui de somn.

Masooma se uită pe fereastră, clipind încet, obosită.

La treisprezece ani, fetele mergeau uneori la bazarurile aglomerate din oraşele apropiate trimise de mama lor. Pe străzile nepavate mirosea a apă proaspăt stropită. Hoinăreau amândouă pe alei, treceau pe lângă tarabe care vindeau narghilele, şaluri de mătase, oale din cupru şi ceasuri vechi. Pui tăiaţi atârnaţi de picioare, ce se legănau deasupra bucăţilor mari de carne de miel şi de vită.

Prin fiecare galerie prin care treceau, Parwana zărea bărbaţi uitându-se fix la Masooma. Vedea cum încercau să se comporte firesc, dar privirile lor stăruiau, incapabile să se desprindă de la ea. Dacă Masooma se uita în direcţia lor, se credeau privilegiaţi, erau nişte idioţi. Îşi imaginau că împărtăşiseră un moment. Ea întrerupea conversaţia la mijlocul propoziţiei şi pe fumători exact când aceştia trăgeau din ţigară. În prezenţa ei le tremurau genunchii şi răsturnau din greşeală ceştile de ceai.

În unele zile, pentru Masooma era prea mult, ca şi cum i-ar fi fost aproape ruşine, şi îi spunea Parwanei că vrea să rămână acasă toată ziua, să nu o vadă nimeni. În acele zile, se gândea Parwana, era ca şi cum ceva înăuntrul surorii ei o făcea să înţeleagă vag că frumuseţea ei e o armă. O puşcă încărcată, cu ţeava îndreptată spre propriul ei cap. În orice caz, în majoritatea timpului, atenţia care i se oferea părea să-i facă plăcere. Se folosea atunci de puterea ei însoţită de un zâmbet rapid, dar strategic, pentru a-i face pe bărbaţi să o ia razna şi să li se împleticească limba.

O frumuseţe ca a ei atrăgea ca un magnet toate privirile.

Iat-o şi pe Parwana, târându-şi picioarele pe lângă ea, cu pieptul plat şi cu înfăţişarea palidă. Cu părul creţ, cu faţa rigidă şi sumbră, cu încheietura mâinilor groasă şi cu umeri masculini. O umbră patetică, sfâşiată între invidia şi emoţia de a fi văzută cu Masooma, sărind în ochi ca o buruiană, care soarbe apa menită crinului din amonte.

Toată viaţa, Parwana a evitat să stea lângă sora ei în faţa unei oglinzi. Îşi pierdea speranţa văzându-şi faţa lângă cea a Masoomei, dându-şi seama atât de limpede ce i se refuzase. Dar, pe stradă, ochiul fiecărui străin era o oglindă. Nu avea cum să scape.

O cară pe Masooma afară. Stau amândouă pe un charpoy{9} pe care îl instalase Parwana. Se asigură că pernele sunt aşezate în teancuri, astfel încât Masooma să se poată