rezema liniştită de ele ca de un zid. Noaptea e liniştită – se aud doar greierii – şi întunecată – doar câteva lumini mai pâlpâie la ferestre şi ultimul pătrar al lunii, ca albul hârtiei.

Parwana umple vasul narghilelei cu apă. Ia două porţii egale de opiu, o mână de tutun şi aruncă amestecul în bolul narghilelei. Aprinde cărbunele pe sita de metal şi îi întinde surorii sale narghileaua. Masooma trage un fum adânc din furtun, se apleacă pe perne şi o întreabă pe Parwana dacă poate să-şi odihnească picioarele la ea în poală. Parwana se apleacă, îi ridică picioarele neputincioase şi le aşază peste ale ei.

Când Masooma fumează, faţa ei se destinde. Pleoapele îi atârnă. Capul se înclină nesigur într-o parte şi vocea devine leneşă, pierdută. În colţurile gurii se distinge urma unui zâmbet, capricios, nepăsător, care arată mai degrabă complacere decât mulţumire. În astfel de momente îşi spun puţine lucruri. Parwana ascultă adierea vântului şi apa bolborosind în narghilea. Se uită la stele şi la fumul care se ridică deasupra ei. Liniştea este încântătoare şi niciuna dintre ele nu simte nevoia să o umple cu vorbe de prisos.

Până când Masooma rupe tăcerea:

— Vrei să faci ceva pentru mine?

Parwana se uită la ea.

— Vreau să mă duci la Kabul.

Masooma suflă încet, iar fumul se ridică rotindu-se, încolăcindu-se, dând naştere unor noi forme cu fiecare clipire.

— Vorbeşti serios?

— Vreau să văd Palatul Darulaman. Data trecută nu am reuşit. Poate mai mergem o dată şi la mormântul lui Babur.

Parwana se apleacă înainte să descifreze expresia de pe faţa Masoomei. Caută un indiciu care să-i arate că e o glumă, dar la lumina lunii nu vede decât strălucirea din ochii surorii ei, ce nu mai clipesc.

— Sunt vreo două zile de mers pe jos. Probabil trei.

— Imaginează-ţi faţa pe care o s-o facă Nabi când o să ne vadă la uşă.

— Dar nici măcar nu ştim unde locuieşte.

Masooma dă flegmatic din mână.

— Ne-a spus deja numele cartierului. O să batem la câteva uşi şi o să întrebăm. Nu e chiar aşa de greu.

— Şi cum o să ajungem acolo, Masooma, în starea în care eşti?

Masooma îşi ia furtunul narghilelei de la gură.

— Azi, când erai afară cu treburi, a trecut Mullahul Shekib pe aici şi am vorbit mult. I-am spus că vom merge la Kabul pentru câteva zile. Doar tu şi eu. Mi-a dat binecuvântarea în cele din urmă. Şi catârul lui. Aşa că, după cum vezi, totul e aranjat.

— Eşti nebună, spune Parwana.

— Ei bine, e ceea ce vreau cel mai mult. E dorinţa mea.

Parwana se reazemă de zid, clătinând din cap. Privirea i se înalţă în întunericul pătat de nori.

— Mor de plictiseală, Parwana.

Parwana lasă să-i scape un oftat şi se uită la sora ei.

Masooma îşi duce furtunul la buze.

— Te rog. Nu mă refuza.

 

Într-o dimineaţă devreme, când împliniseră deja şaptesprezece ani, gemenele stăteau sus pe o ramură a stejarului uriaş şi dădeau din picioare.

Saboor o să mă ceară! spusese Masooma cu o şoaptă piţigăiată.

Să te ceară? a spus Parwana, neînţelegând despre ce e vorba, cel puţin nu imediat.

Ei, bineînţeles că nu el. Masooma râdea cu palmele la gură. Bineînţeles că nu. Tatăl lui o să mă ceară.

Acum înţelegea şi Parwana. Inima i s-a desprins din piept şi i s-a prăbuşit la picioare. De unde ştii? a spus ea printre buzele amorţite.

Masooma şi-a dat drumul la gură, într-un ritm nebun, dar Parwana abia dacă o auzea. Îşi imagina în schimb nunta surorii ei cu Saboor. Copii în haine noi, ducând coşuri din henna pline ochi cu flori, urmaţi de instrumentişti care cântă la shahnai{10} şi dohol{11}. Saboor deschizând pumnul Masoomei şi aşezându-i henna în palmă, legând-o cu o bentiţă albă. Rugăciunile şi binecuvântarea căsniciei. Oferirea cadourilor. Mirii uitându-se unul la altul pe sub vălul brodat cu fir de aur, ducându-şi unul altuia la gură o lingură de şerbet dulce şi malida{12}.

Iar ea, Parwana, va fi acolo, printre oaspeţi, uitându-se cum se desfăşoară. Oamenii se vor aştepta ca ea să zâmbească, să bată din palme, să fie fericită, chiar dacă inima ei era distrusă.

O rafală de vânt a zguduit copacul, iar frunzele au foşnit. Parwana a trebuit să-şi ţină echilibrul ca să nu cadă.

Masooma nu mai vorbea. Râdea ironic, muşcându-şi buza de jos. M-ai întrebat de unde ştiu că o să mă ceară. O să-ţi spun. Nu. O să-ţi arăt.

S-a întors cu spatele la Parwana şi a băgat mâna în buzunar.

Şi apoi a urmat partea de care Masooma habar nu avea. În timp ce sora ei era cu spatele, căutând ceva în buzunar, Parwana a apucat creanga, a ridicat-o puţin şi a lăsat-o să cadă. Ramura s-a zgâlţâit. Masooma şi-a pierdut răsuflarea şi echilibrul. Dădea nebuneşte din mâini. A alunecat în faţă. Parwana se uita la propriile mâini. Acestea nu au împins-o propriu-zis, dar vârful degetelor a atins spatele Masoomei, o fracţiune de secundă, făcându-i vânt, abia sesizabil. În mai puţin de o clipă, Parwana s-a întins după sora ei, după bluza ei, strigându-şi panicate numele. Parwana a reuşit să o apuce de bluză, şi, pentru un moment, a părut că a salvat-o pe Masooma. Dar materialul s-a sfâşiat alunecând din strânsoare.

Masooma a căzut din copac. A durat parcă o veşnicie. În cădere, corpul s-a izbit de ramurile copacului, speriind păsările şi scuturând frunzele, s-a rotit, a rupt crengi mai mici, până când s-a oprit pe o ramură groasă de la bază, ramura de care era legat leagănul, de care s-a lovit cu mijlocul cu un zgomot puternic şi bolnav. A căzut pe spate, aproape ruptă în două.

Câteva minute mai târziu, oamenii se strânseseră în cerc în jurul ei. Nabi şi tatăl fetelor plângeau deasupra Masoomei, încercând să o trezească, zgâlţâind-o. Oamenii stăteau cu ochii în pământ.