Masooma spune cu o voce puternic emoţionată:

— Trebuie să o faci acum. Dacă aştepţi până dimineaţă, o să-ţi pierzi curajul.

De jur împrejurul focului, care pâlpâia încet, Parwana adunase arbuşti şi buruieni uscate, iar nisipul şi munţii ce se întindeau la infinit fuseseră înghiţiţi de întuneric. Erau pe drum de aproape două zile, străbătând o pădurice cu tufe şi arbuşti, îndreptându-se spre Kabul. Parwana mergea pe lângă catâr, ţinând-o de mână pe Masooma care era prinsă cu curele în şa. Au înaintat cu greu pe terenul abrupt care urca şi cobora şi se răsucea printre crestele stâncoase, pe pământul plin de buruieni uscate, străbătut de crăpături subţiri ca fusul, răspândite în toate părţile.

Parwana stă acum lângă foc, uitându-se la Masooma care pare un morman de pământ, cum stătea acoperită cu pătura de partea cealaltă a flăcărilor.

— Şi cu Kabulul cum facem? întreabă Parwana.

— O, tu trebuie să fii cea deşteaptă dintre noi.

Parwana îi răspunde:

— Nu-mi poţi cere să fac asta.

— Sunt obosită, Parwana. Viaţa pe care o duc nu e viaţă. Existenţa mea e o pedeapsă pentru amândouă.

— Haide să ne întoarcem, propune Parwana, cu un nod în gât. Nu pot să fac asta. Nu pot să te las să pleci.

— Dar nu. Masooma plânge acum. Eu te las să pleci. Te eliberez.

Parwana se gândeşte la noaptea aceea de acum mult timp, când Masooma stătea în leagăn şi ea o împingea. O privise pe sora ei cum îşi îndreptase picioarele şi îşi dădea capul pe spate de fiecare dată când ajungea sus, iar părul îi fâlfâia ca aşternuturile pe frânghia de rufe. Îşi aminteşte de toate păpuşile pe care le-au făcut din pănuşi de porumb şi pe care le-au îmbrăcat în rochii de mireasă făcute din zdrenţe.

— Spune-mi un lucru, surioară.

Parwana îşi înăbuşă lacrimile care îi înceţoşează privirea şi îşi şterge nasul cu podul palmei.

— Băiatul lui, Abdullah. Şi nou-născuta. Pari. Crezi că ai putea să-i iubeşti ca pe propriii tăi copii?

— Masooma!

— Ai putea?

— Aş putea încerca, răspunde Parwana.

— Bine. Atunci mărită-te cu Saboor. Ai grijă de copiii lui. Fă copii.

— Pe tine te-a iubit. Pe mine nu mă iubeşte.

— Cu timpul o să te iubească.

— E numai din cauza mea, spune Parwana. E vina mea. Numai vina mea.

— Nu ştiu ce înseamnă asta şi nici nu vreau să ştiu. În momentul de faţă, ăsta e singurul lucru pe care mi-l doresc. Oamenii vor înţelege, Parwana. Mullahul Shekib o să le spună. O să le spună că mi-a dat binecuvântarea lui.

Parwana îşi ridică privirea spre cerul întunecat.

— Fii fericită, Parwana, te rog să fii fericită. Fă-o pentru mine.

Parwana simte că e pe punctul să-i spună totul, să-i spună Masoomei cât de mult se înşală, cât de puţine ştie despre sora cu care a împărţit pântecele mamei, să-i spună că viaţa ei a fost până acum o scuză nerostită. Dar pentru ce? Ca să se simtă din nou liniştită, pe socoteala Masoomei? Îşi înghite cuvintele. I-a provocat deja destul de multă durere surorii sale.

— Vreau să fumez acum, spune Masooma.

Parwana începe să protesteze, dar Masooma i-o retează scurt.

— E timpul, îi spune ea, de data aceasta mai dură şi mai hotărâtă.

Parwana scoate narghileaua din geanta azvârlită peste şa. Mâinile îi tremură pe măsură ce pregăteşte amestecul obişnuit în vasul narghilelei.

— Mai mult, spune Masooma. Pune mult mai mult.

Smiorcăindu-se, cu obrajii umezi, Parwana mai pune o mână de tutun, apoi încă una şi încă una. Aprinde cărbunele şi aşază narghileaua lângă sora ei.

— Acum, spune Masooma în lumina portocalie a flăcărilor în care îi strălucesc obrajii şi ochii, dacă m-ai iubit vreodată, Parwana, dacă mi-ai fost soră adevărată, pleacă. Fără să ne sărutăm. Fără să ne luăm rămas-bun. Nu mă face să mă rog de tine.

Parwana vrea să spună ceva, dar Masooma scoate un sunet dureros, înăbuşitor şi îşi întoarce capul.

Parwana se ridică încet. Se duce la catâr şi strânge şaua. Prinde animalul de hăţuri. Dar îşi dă brusc seama că s-ar putea să nu ştie cum să trăiască fără Masooma. Nu ştie dacă o să poată. Cum o să suporte zilele când absenţa Masoomei va fi o povară mult mai grea decât a fost vreodată prezenţa ei? Cum o să înveţe să meargă pe marginea prăpastiei adânci în care a fost cândva Masooma?

Fii curajoasă, aproape că o aude pe Masooma spunându-i.

Parwana trage de hăţuri, întoarce catârul şi începe să meargă.

Merge prin întuneric, străpungându-l, aşa cum vântul rece îi sfâşie faţa. Merge cu capul plecat. Se întoarce doar o dată, mai târziu. Prin ochii ei umezi, locul de tabără se vede ca o pată galbenă, minusculă, înceţoşată şi îndepărtată. Şi-o imaginează pe sora ei geamănă întinsă lângă foc, singură în întuneric. În curând, focul se va stinge, iar Masoomei îi va fi frig. Instinctul îi cere să se întoarcă, să-şi acopere sora cu o pătură şi să se strecoare lângă ea.

Parwana se întoarce pe loc şi hotărăşte să meargă mai departe.

Şi atunci aude ceva. Un sunet îndepărtat, estompat, ca un bocet. Parwana se opreşte din mers. Îşi înclină capul şi îl aude din nou. Inima începe să-i bată tare în piept. Se întreabă, cu groază, dacă Masooma e cea care o cheamă, răzgândindu-se. Sau poate e doar un şacal sau o vulpe de deşert, urlând undeva în întuneric. Parwana nu este sigură. Se gândeşte că poate fi chiar vântul.

Nu mă părăsi, surioară. Întoarce-te.

Singura cale de a şti sigur e să se întoarcă de unde a plecat şi Parwana chiar vrea să facă asta; se întoarce şi merge câţiva paşi în direcţia Masoomei. Apoi se opreşte. Masooma avea dreptate. Dacă se întoarce acum, nu va avea curajul să plece la răsăritul soarelui. Îşi va pierde curajul şi va rămâne. Va rămâne pentru totdeauna. Asta e singura ei şansă.

Îşi închide ochii. Vântul îi lipeşte eşarfa de faţă.

Nimeni nu trebuie să ştie. Nimeni nu va şti. Va fi secretul ei, unul pe care îl va împărtăşi doar cu munţii. Întrebarea e dacă poate să trăiască cu acest secret, iar Parwana crede că ştie răspunsul. Şi-a