Aude din nou bocetul îndepărtat.

Toţi te-au iubit, Masooma.

Pe mine nimeni.

Şi de ce, surioară? Ce le-am făcut?

Parwana rămâne nemişcată mult timp în întuneric.

În cele din urmă, face alegerea. Se răsuceşte cu capul plecat şi se îndreaptă spre un orizont pe care nu îl vede. Nu se mai uită deloc în spate. Ştie că, dacă face asta, îşi va pierde tăria. Va deveni nehotărâtă, pentru că va vedea o bicicletă veche coborând pe deal, sărind pe pietre şi pietriş, zgâlţâindu-le tot corpul, cu nori de praf ridicându-se la fiecare alunecare. Ea stă pe cadru, iar Masooma pe şa şi tot Masooma ia virajele cu viteză maximă, făcând bicicleta să se încline puternic spre pământ. Dar Parwanei nu îi este frică. Ştie că sora ei nu o va arunca peste ghidon şi nu o va răni. Lumea se topeşte într-un vârtej obscur de senzaţii, vântul le bate în urechi, iar Parwana se uită peste umăr la sora ei şi sora ei la ea, râd împreună, iar în urma lor aleargă câini fără stăpân.

Parwana continuă să se îndrepte spre noua ei viaţă. Merge mai departe prin întunericul care o cuprinde ca pântecele mamei, iar când acesta se ridică, când Parwana îşi ridică privirea spre ceaţa zorilor şi zăreşte o rază palidă apărând de la răsărit, izbindu-se de un bolovan, se simte ca şi cum abia atunci s-ar fi născut.

În numele lui Allah, cel atotbinefăcător şi atotîndurător, ştiu că nu voi mai fi când veţi citi această scrisoare, domnule Markos, pentru că atunci când v-am dat-o v-am cerut să nu o deschideţi până la moartea mea. Permiteţi-mi să-mi exprim, domnule Markos, deosebita plăcere pe care am avut-o să vă am alături în ultimii şapte ani. În timp ce vă scriu, mă gândesc cu drag la ritualul nostru din fiecare an de plantare a roşiilor în grădină, de vizitele dumneavoastră matinale în locuinţa mea mică pentru a lua ceaiul împreună şi a glumi puţin, de schimbul nostru improvizat de lecţii de farsi şi de engleză. Vă mulţumesc pentru prietenia şi grija dumneavoastră, pentru munca pe care aţi depus-o în această ţară şi am încredere că le veţi mulţumi din partea mea şi colegilor dumneavoastră, mai ales prietenei mele, doamnei Amra Ademovic, care este atât de înţelegătoare, precum şi fetei ei cuminţi şi adorabile, Roshi.

Ar trebui să vă spun că această scrisoare nu vă este adresată numai dumneavoastră, domnule Markos, ci şi altora, cărora sper că le-o veţi încredinţa, aşa cum vă voi explica mai târziu. Iertaţi-mă, deci, dacă voi repeta câteva lucruri pe care s-ar putea să le ştiţi. O fac pentru că mi se pare necesar, pentru binele ei. După cum veţi vedea, această scrisoare conţine mai mult decât o confesiune, domnule Markos, veţi găsi aici şi nişte fapte pragmatice. Pentru acestea, mă tem că voi apela la ajutorul dumneavoastră, prietene.

M-am gândit mult timp de unde să încep povestea. Nu e o sarcină uşoară pentru un om care trebuie să fi trecut de şaptezeci de ani. Vârsta mea exactă este un mister pentru mine, la fel cum se întâmplă în cazul multor afgani din generaţia mea, dar am încredere în aproximarea făcută, pentru că îmi amintesc destul de clar o bătaie cu pumnii pe care am avut-o cu prietenul şi viitorul meu cumnat Saboor, în ziua în care am auzit că Nader Shah fusese împuşcat şi omorât şi că fiul acestuia, tânărul Zahir, urcase pe tron. Se întâmpla în 1933. Aş putea începe atunci, presupun. Sau de oriunde din altă parte. O poveste este precum un tren în mişcare: indiferent de locul în care urci, eşti obligat să ajungi mai devreme sau mai târziu la destinaţie. Dar presupun că ar trebui să încep această poveste cu aceeaşi persoană cu care se şi termină. Da, cred că se înţelege de la sine că îmi închei relatarea cu Nila Wahdati.

Am întâlnit-o în 1949, anul în care s-a căsătorit cu domnul Wahdati. În momentul acela, lucram deja pentru domnul Suleiman Wahdati de doi ani, mutându-mă la Kabul din Shadbagh, satul în care m-am născut, în anul 1946 – când mai lucrasem un an la o altă familie din acelaşi cartier. Circumstanţele plecării mele din Shadbagh nu sunt ceva de care să fiu mândru, domnule Markos. Consideraţi-o drept prima mea confesiune, când spun că mă simţeam sufocat de viaţa pe care o duceam în sat împreună cu surorile mele, dintre care una era invalidă. Nu că asta m-ar absolvi de vină, dar eram un tânăr nerăbdător să iau lumea în piept, domnule Markos, un tânăr plin de vise, oricât de modeste şi vagi ar fi fost, şi mi-am imaginat cum tinereţea mea se duce, iar perspectivele mele sunt din ce în ce mai puţine. Aşa că am plecat. Ca să le pot ajuta pe surorile mele, da, e adevărat. Dar şi ca să scap.

Muncind permanent pentru domnul Wahdati, locuiam în casa lui tot timpul. În acele vremuri, casa nu purta semnele stării lamentabile în care aţi găsit-o când aţi ajuns în 2002 la Kabul, domnule Markos. Era un loc frumos, splendid. Casa era de un alb strălucitor în acele zile, ca şi cum ar fi fost acoperită cu diamante. Porţile se deschideau spre o şosea largă, asfaltată. Se intra într-un hol decorat cu vase înalte din ceramică şi o oglindă cu ramă sculptată în lemn de nuc, exact în locul unde aţi atârnat fotografia cu prietenii din copilărie, pe plajă, pe care aţi făcut-o cu aparatul produs la noi. Podeaua din marmură din camera de zi strălucea şi era acoperită parţial de un covor turkmen de un roşu închis. Covorul nu mai e acum şi nici canapelele din piele, nici măsuţa de cafea lucrată manual, nici jocul de şah din lapislazuli şi nici dulapul înalt din mahon. Au supravieţuit doar puţine piese din mobila impunătoare şi mă tem că nici ele nu mai arată ca înainte.

Prima dată când am intrat în bucătăria cu dale de piatră am rămas cu gura căscată. Mă