gândeam că este destul de mare pentru a hrăni tot satul meu natal, Shadbagh. Aveam un aragaz cu şase ochiuri, un frigider, un prăjitor de pâine, dar şi oale, tigăi, cuţite din belşug şi o grămadă de alte ustensile la dispoziţia mea. Băile, toate patru, aveau dale sculptate în marmură şi chiuvete din porţelan. Iar acele găuri pătrate din baia de la etaj, domnule Markos? Erau cândva umplute cu lapislazuli.

Apoi venea curtea din spate. Trebuie să staţi într-o zi la biroul de la etaj, domnule Markos, să priviţi grădina şi să încercaţi să vi-o imaginaţi cum a fost. Se intra printr-o verandă în formă de semilună, înconjurată de un grilaj acoperit cu viţă-de-vie. Peluza era în acele zile luxuriantă şi verde, monotonia fiind spartă din loc în loc de straturi de flori – iasomie, trandafiri sălbatici, muşcate, lalele – şi mărginită de două rânduri de pomi fructiferi. Puteai să stai întins sub unul dintre cireşi, domnule Markos, să închizi ochii şi să asculţi uşoara adiere a vântului printre frunze şi să crezi că nu există un alt loc mai plăcut în care să poţi trăi.

Eu locuiam într-o baracă în spatele grădinii. Cu o singură fereastră, cu pereţi curaţi, vopsiţi în alb, era un spaţiu suficient pentru un tânăr celibatar şi pentru puţinele sale nevoi. Aveam un pat, o masă de scris, un scaun şi spaţiu suficient pentru a-mi întinde covoraşul pentru rugăciune de cinci ori pe zi. Mi se potrivea atunci şi mi se potriveşte şi acum.

Am gătit pentru domnul Wahdati, îmi formasem această deprindere urmărind-o mai întâi pe răposata mea mamă şi mai târziu pe un bucătar destul de bătrân, Uzbek, care lucra la o familie în Kabul, unde îi servisem şi eu un an drept ajutor. Eram, de asemenea, din fericire aş spune, şoferul domnului Wahdati. Avea un Chevrolet de pe la mijlocul anilor ’40, albastru şi cu capota de culoarea argăselii, scaune albastre din vinii ce se asortau cu maşina şi roţi din crom, o maşină frumoasă care atrăgea priviri stăruitoare oriunde s-ar fi dus. Mi-a dat voie să o conduc, fiindcă m-am dovedit un şofer prudent şi abil şi, în afară de asta, el era unul dintre puţinii bărbaţi cărora nu le plăcea să şofeze.

Vă rog să nu credeţi că mă laud, domnule Markos, când spun că eram un servitor bun. Observându-l cu atenţie pe domnul Wahdati, ajunsesem să mă obişnuiesc cu preferinţele şi antipatiile lui, cu glumele şi crizele sale de supărare. Ajunsesem să-i cunosc bine obiceiurile şi ritualurile. De exemplu, în fiecare dimineaţă după micul dejun, îi plăcea să facă o scurtă plimbare. Dar nu-i plăcea să se plimbe singur şi astfel se aştepta să-l însoţesc de fiecare dată. Îi respectam bineînţeles dorinţa, deşi nu vedeam care era rostul prezenţei mele. Abia îmi spunea un cuvânt în cursul acestor plimbări şi părea pierdut în gândurile sale. Mergea repede, cu mâinile la spate, îi saluta dând din cap pe trecători, făcând zgomot pe caldarâm cu locurile mocasinilor săi din piele, bine lustruiţi. Şi pentru că picioarele sale lungi făceau paşi care nu se potriveau cu ai mei, rămâneam mereu în spate şi trebuia să-l prind din urmă. Restul zilei şi-l petrecea, de obicei, retras în biroul lui de la etaj, citind sau jucând şah cu sine însuşi. Îi plăcea mult să deseneze – deşi nu puteam să spun dacă avea sau nu talent, cel puţin nu atunci, pentru că nu mi-a arătat niciodată lucrările sale de artă – şi îl surprindeam adesea în birou, la fereastră sau pe verandă, concentrat, cu creionul de cărbune în mână, mişcându-se în cercuri pe foaia de desen.

La câteva zile îl duceam în oraş. Mergea să-şi vadă mama o dată pe săptămână. Aveau loc şi reuniuni de familie. Şi, deşi domnul Wahdati le evita pe majoritatea dintre ele, mai mergea din când în când la câte una, aşa că îl conduceam acolo sau la înmormântări, la petreceri aniversare şi la nunţi. În fiecare lună îl însoţeam la un magazin de artă, de unde se aproviziona cu creioane pastelate, cărbune, gume de şters, ascuţitori şi blocuri de desen. Uneori îi plăcea să stea în spate şi să facă doar o plimbare cu maşina. Îl întrebam, Încotro, Sahib?, iar el dădea din umeri şi eu spuneam, Foarte bine, Sahib, băgăm maşina în viteză şi demaram. Conduceam prin oraş ore întregi, fără direcţie şi scop, dintr-un cartier în altul, de-a lungul râului Kabul până la Bala Hissar, uneori până la Palatul Darulaman. În unele zile, ieşeam din Kabul şi conduceam până la Lacul Ghargha, unde parcam lângă mal. Opream motorul, domnul Wahdati stătea neclintit pe scaunul din spate, nu scotea niciun cuvânt, dar părea să fie destul de mulţumit doar lăsând geamul în jos şi privind păsările care zburau dintr-un copac în altul, razele soarelui care se izbeau de oglinda lacului şi se împrăştiau într-o mie de scântei pe suprafaţa apei. Mă uitam lung la el în oglinda retrovizoare şi mi se părea cea mai singuratică persoană de pe pământ.

O dată pe lună, domnul Wahdati, foarte generos, mă lăsa să împrumut maşina lui şi atunci mergeam la Shadbagh, satul meu natal, să-i vizitez pe Parwana, sora mea, şi pe Saboor, soţul ei. Când intram în sat, eram întâmpinat de o mulţime de copii care ţipau şi fugeau mâncând pământul pe lângă maşină, lovind aripa şi bătând în geamuri. Unii dintre cei mici încercau chiar să se urce pe maşină, iar eu eram nevoit să-i gonesc de frică să nu zgârie vopseaua şi să nu îndoaie tabla de pe aripă.

Uită-te la tine, Naboor, îmi spunea Saboor. Eşti o celebritate.

Deoarece copiii lui, Abdullah şi Pari, şi-au pierdut mama (Parwana era mama lor vitregă), am încercat mereu să fiu atent cu ei, mai ales cu băiatul, care, mai mare fiind, părea să aibă cea mai mare nevoie de asta. M-am oferit să-l plimb cu maşina, deşi el a insistat mereu să o aducă şi pe sora lui mai mică, să o ţină strâns în poală, în timp ce