După ce se termina toată nebunia cu maşina, luam ceaiul împreună cu sora mea şi cu Saboor şi le povesteam despre viaţa mea din Kabul. Aveam grijă să nu spun prea multe despre domnul Wahdati. Eram, într-adevăr, destul de ataşat de el, pentru că mă trata bine şi mi se părea că-l trădam vorbindu-l pe la spate. Dacă aş fi fost un angajat mai puţin discret, le-aş fi spus că Suleiman Wahdati era o fiinţă enigmatică pentru mine, un bărbat care părea să se mulţumească cu a-şi trăi restul zilelor din averea moştenită, un bărbat fără profesie, cel puţin fără o profesie pe care să o practice, şi fără vreun impuls să lase ceva în urma lui în această lume. Le-aş fi spus că ducea o viaţă fără să aibă vreun scop sau o direcţie. Ca acele plimbări cu maşina, fără ţintă, pe care le-am făcut împreună. O viaţă trăită de pe scaunul din spate, observată pe măsură ce devenea tot mai tulbure. O viaţă indiferentă.

Asta le-aş fi spus, dar nu am făcut-o. Şi a fost un lucru bun că nu am făcut-o. Pentru că m-aş fi înşelat amarnic.

Într-o zi, domnul Wahdati a intrat în curte, purtând un costum superb, în dungi subţiri, pe care nu-l mai văzusem înainte, şi mi-a cerut să-l duc într-un cartier înstărit al oraşului. Când am ajuns, m-a rugat să parchez pe stradă, în faţa unei case frumoase cu ziduri înalte, şi l-am privit sunând la poartă şi apoi intrând, după ce i-a răspuns un servitor. Casa era imensă, mai mare decât cea a domnului Wahdati şi chiar mai frumoasă. Chiparoşi înalţi şi subţiri străjuiau şoseaua, împreună cu tufe de flori pe care nu le-am recunoscut. Curtea din spate era cel puţin de două ori mai mare decât cea a domnului Wahdati, iar zidurile erau destul de înalte, astfel încât, chiar dacă te-ai fi urcat pe umerii cuiva, abia ai fi putut să furi o privire. Este o avere de o altă dimensiune, mi-am zis eu în gând.

Era o zi senină de la începutul verii şi cerul strălucea plin de lumina soarelui. Aerul cald pătrundea prin geamurile coborâte. Deşi treaba unui şofer este să conducă, de fapt, el îşi petrece majoritatea timpului aşteptând: în faţa magazinelor, cu motorul oprit; la ieşirea din salonul de nuntă, auzind sunetul estompat al muzicii. În ziua aceea, ca să treacă timpul, am jucat cărţi de câteva ori. Când m-am săturat de cărţi, am ieşit din maşină şi am mers câţiva paşi într-o direcţie, apoi în cealaltă. M-am aşezat din nou la volan, crezând că voi putea trage un pui de somn înainte să se întoarcă domnul Wahdati.

În acel moment s-au deschis porţile şi o tânără brunetă a apărut din spatele lor. Purta ochelari de soare şi o rochie cu mânecă scurtă, până la genunchi, de culoarea mandarinei. Avea picioarele goale, la fel şi tălpile. Nu ştiam dacă mă observase în maşină şi, dacă o făcuse, nu-mi oferea oricum niciun indiciu în acest sens. Şi-a sprijinit călcâiul de zidul din spatele ei şi tivul rochiei s-a ridicat încet, lăsând să se întrevadă puţin din coapsă. Am simţit cum mi se aprind obrajii până jos, la gât.

Permiteţi-mi să vă fac o altă confesiune aici, domnule Markos, una de o natură cam neplăcută, lăsând puţin loc manierelor elegante. Mă apropiam pe atunci de treizeci de ani, eram un tânăr extrem de dornic de a fi în compania unei femei. Spre deosebire de mulţi bărbaţi cu care crescusem în sat – tineri care nu văzuseră niciodată coapsa dezvelită a unei femei mature şi care se căsătoriseră mai ales pentru a-şi arunca în sfârşit ochii asupra unei astfel de privelişti – eu chiar avusesem câteva experienţe. Găsisem la Kabul şi vizitasem ocazional locuri unde nevoile unui bărbat puteau fi satisfăcute discret, dar şi avantajos. Menţionez asta doar pentru a sublinia faptul că nicio prostituată cu care fusesem nu se putea compara cu acea femeie frumoasă şi plină de graţie care tocmai ieşise din casă.

Sprijinită de zid, aceasta şi-a aprins o ţigară şi a fumat-o fără grabă, cu o graţie încântătoare, ţinând-o chiar între vârfurile degetelor şi făcându-şi mâna căuş de fiecare dată când ducea ţigara la buze. O priveam ca vrăjit. Felul în care mâna ei se îndoia la încheietura subţire îmi amintea de o ilustraţie pe care o văzusem cândva într-o carte lucioasă cu poezii, era o femeie cu gene lungi şi cu părul negru revărsat, întinsă alături de iubitul ei într-o grădină şi întinzându-i între degetele delicate şi palide o cupă de vin. La un moment dat, ceva a părut să-i atragă atenţia femeii din partea opusă a străzii, iar eu m-am folosit de această ocazie pentru a-mi trece repede degetele prin părul care începuse să se pleoştească de la căldură. Când femeia s-a întors, am îngheţat încă o dată de emoţie. A mai tras câteva fumuri, a stins ţigara de zid şi a intrat agale în casă.

Puteam în sfârşit să respir.

În acea noapte, domnul Wahdati m-a chemat în camera de zi şi mi-a spus: Am veşti, Nabi. Mă însor.

Se părea, în cele din urmă, că îi supraestimasem ataşamentul faţă de singurătate.

Veştile despre logodnă s-au răspândit repede. La fel şi zvonurile. Le-am auzit de la ceilalţi muncitori care veneau şi treceau prin casa domnului Wahdati. Cel mai cunoscut dintre aceştia era Zahid, un grădinar care venea de trei ori pe săptămână ca să îngrijească peluza şi să tundă copacii şi tufişurile; era un individ antipatic care avea obiceiul să scoată limba după fiecare propoziţie şi să răspândească zvonurile cu aceeaşi repeziciune cu care arunca câte-o mână de îngrăşământ, creându-mi repulsie. Făcea parte din grupul muncitorilor pe viaţă, care, ca şi mine, lucrau în cartier pe post de bucătari, grădinari şi făceau comisioane. Într-o noapte sau două, în fiecare săptămână, se strecurau la mine în baracă pentru ceaiul de după cină. Nu-mi amintesc cum