Se pune untură (ulei) într-o tavă, se încinge bine

  Se aşază carnea în tavă, se dă la cuptor fierbinte, câteva minute

  Când s-a rumenit, se toarnă în tavă baiţ şi se tot stropeşte carnea, ore şi ore

  Când aproape s-a muiat, se toarnă în tavă şi 1 pahar de vin

  Se potriveşte de sare şi se oferă cât se poate de fierbinte, cu sos şi ce-o mai fi

  Vânat la cuptor! Adică Cabcrnct Sauvignon sau Fetească Neagră, vinuri serioase şi solemne, licori majore, mai ales între Ploieşti şi Buzău, la Dealul Mare, dar şi la UricanMaşi şi Drâncea-Severin, Sâmbureşti şi Drăgăşani, la Recaş-Timiş, Miniş-Arad (şi mai sunt!)

  Taină: Dacă fripturii i se adaugă la urmă 1 ceaşcă cu smântână şi se lasă să dea în câteva clocote, e iepure cu smântână.

  Dacă friptura se taie bucăţi şi se pun şi vreo 8 cepe fin tăiate şi 2 căpăţâni de usturoi tocat, devine tocăniţă.

  De fapt din vânat – fie el „cu păr sau cu pene" – se poate face, după o îndelungată tradiţie, orice fel de mâncare românească, ţinând cont doar de timpul ceva mai lung de gătire. Adică se fac şi ciorbă, şi tocăniţă, şi chiftele, şi piftie, şi sarmale. Orice.

  VIN FIERT l litru vin, tare bun • 5 linguri miere l praf scorţişoară • 10 boabe piper

  10 cuişoare

  Se pune într-o oală de tablă subţire vinul la fiert cu piper, cuişoare, scorţişoară

  Când ies primii aburi se adaugă mierea şi se amestecă

  La primul undit al unui apropiat clocot se ia de pe foc şi se acoperă (alcoolul fierbe la 70° C; deci, ca să nu se piardă bunătate de tărie, oala trebuie să fie de metal – ca să se încingă repede – şi acoperită, ca să rămână vinul-vin şi nu resturi groase dezalcoolizate)

  Se bea din căni de lut cu gura strâmtă, vinul fiert, şi, ca să fie mai aprig, ar trebui să fie o Tămâioasă din cele vechi, mieroasă, de Drăgăşani ori de Pietroasa, urcată spre tăria cea din urmă, dincolo de care nu mai e nimic decât altă viaţă.

  Unii-i zic învechirii îndelungate ce transformă vinul dulce şi tare într-un fel de lichior, maderizare. Alţii zis-au că nu-i vin, ci ulei gros din alcool, ori marmeladă (un cubuleţ turteşte un regiment, mai umblă o legendă comică).

  Dar nu contează ce zic unii şi beau alţii! Ce contează e să fierbeţi un vin cât mai tare şi mai dulce, că mierea, cât ar fi de dulce şi de suavă, n-ajunge până la miez, nu îndulceşte şi fibra profundă a vinului (deşi fără miere nu se poate!). Şi nu avem decât trei vinuri corespunzătoare în magazia naţională, în afară de Tămâioasă (Pietroasă, cum i se zice la locul ei de vârf): Grasa de Cotnari, Busuioaca de Bohotin şi Muscatul Ottonel, amântrei vinuri parfumate cât o grădină de crini păzită de îngeri, spălaţi şi ei, la rândul lor, cu esenţe de migdale şi flori de măr.

  Primul e galben-verzui, ca o ambră de Baltica. Al doilea e colorat misterios în rubiniul trandafirilor de Baccara şi explodează cu un iz feciorelnic de fragi şi busuioc. Sunt amândouă vinuri nordice şi la apus de Prut, ascunse de istorie între Huşi şi Cotnari, dar fraţi buni cu Furmintul de Tokay şi marele Sauterne.

  Muscatul Ottonel, că am ajuns şi la el, ca şi Tămâioasă Românească, călătoreşte peste tot, în voia lui, de la Cotnari la Jiu, de la Oltina la Halmeu. Izbândele mari, însă, în Ardeal se celebrează, prin tot ţinutul Târnavelor. Untdelemnuri gălbui, esenţe de soare lichefiat şi miere parfumată din flori de iasomie şi conuri de brad, eleganţă nervoasă şi fineţe decadentă definesc acest vin. învechit, tot ca şi Tămâioasă, devine un simbol al aristrocraţiei solare, al castei vinurilor licoroase şi puternice, motiv de evlavie şi certitudinea unui miracol.

  Sigur, unii vor spune, pe bună dreptate, că a fierbe asemenea vinuri e o impietate, o distrugere de patrimoniu european şi naţional, vezi bine! Dar tot atât de adevărat este că numai cu asemenea vinuri dulci şi tari poţi construi vinul fiert – capodoperă!

  Recoltatul mierii, numit în popor retezatul sau tunsul stupilor, era fixat de tradiţie la Sântilie, Macavei şi Schimbarea la faţă.

  Ziua, de obicei joia, se împărţea în două: recoltatul mierii dimineaţa şi ospăţul după-amiaza. Retezatul stupilor era, în Moldova şi Bucovina, o adevărată sărbătoare, când rudele, vecinii şi prietenii gustau fagurii cu miere şi beau ţuică şi vin îndulcit cu miere.

  Masa festivă, cu unele elemente rituale menite să aducă prosperitate prisăcii, se transforma într-o frumoasă petrecere cu cântec şi joc care dura până seara târziu sau chiar până a doua zi.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an"}

  PLĂCINTĂ CU MERE (apud Păstorel)

  250 g făină • 1,5 kg mere domneşti * 250 g unt • 250 g zahăr

  100 g pesmet • 1 vârf cuţit scorţişoară l vârf cuţit sare

  Iar acum citez: „Preparaţia

  Aluatul se face din făină cu apă rece şi foarte puţină sare. Se bate mult. Se lasă să se odihnească. Se întinde, se pune untul în aluat şi se înveleşte bucata de unt cu aluatul. Se întinde iar. Operaţia aceasta se face patru ori (de două ori se strânge aluatul în trei şi de două ori în patru).

  Înainte de lăsatul secului se numeşte de către românii din aceste două ţări sâmbăta plăcintelor.

  Româncele din aceste două ţări fac asemenea în această sâmbătă plăcinte, pe care le împart, apoi pe la vecini de pomană, ca cei ce au dat sau pentru care s-au dat să aibă ce mânca în cealaltă lume, prea bine ştiind că:

  Cine face şi

  Cine dă

  Lui-şi face.

  Lui-şi dă.

  (S. F1. Marian- „Sa r bato