Cu toate acestea, nu e sărbătoare românească de toamnă-iarnă-primăvară. fără galbena, rotunjită salată de boeuf, ornată cu gogoşari roşii şi măslinuţe, cum se cuvine.

  Mâncare citadină, salata aceasta e destul de pretenţioasă, cerând manufactură răbdătoare şi devotată (asta explică, zic eu, de ce se face numai la ocazii). Salata de boeuf dovedeşte grijă şi preţuire mare pentru meseni. Răspândirea ei naţională a născut, în cărţile de bucate şi pe niurile cârciumilor, şi unele ciudăţenii hazoase: „salata de biof cu carne de pui şi parizer", „salata de boeuf cu carne de vită" etc.

  • 700 g carne de vită (macră: muşchiuleţ, pulpă)

  * 700 g cartofi (din cei ce nu se sfărâmă nicicum la fiert)

  • 300 g castraveciori muraţi în oţet (sau mai puţin, dacă sunt prea acri)

  • 50 g mazăre boabe

  2 gogoşari muraţi pentru faţa interioară şi 1 pentru cea exterioară

  3 morcovi mai mari

  500 ml maioneză (cu sau fără lămâie, cum vă place) sare, cât trebuie

  Carnea se pune la fiert, până se rasoleşte

  Cartofii se fierb şi ei, dar măsurat, să nu se pătrundă de tot, ci să rămână un pic cleioşi (ca pentru salată); după aceea se curăţă şi se lasă să se răcească

  Mazărea, dacă e din cutie, o fierbeţi 5 minute: dacă e congelată, se fierbe până se-nmoaie Morcovii curăţaţi bine se fierb cam 1 jumătate de oră (sau chiar mai puţin) să fie mai tari (fiecare chestie se fierbe separat, să-şi ţină gustul

  Castraveţii şi 2 gogoşari se taie mărunţel, cam cât zarurile de table

  Se face şi maioneza, că fără ea nu se poate

  Pe măsură ce legumele şi carnea au fiert şi s-au răcit, se toacă şi ele zaruri

  Într-un castron pe măsură se amestecă bine salata cu trei sferturi din maioneză

  Se potriveşte salata muşuroi pe un platou, se rotunjeşte, se unge cu maioneza rămasă

  Gogoşarul şi măslinele se taie feliuţe şi vor orna această lucrare de-o dimineaţă întreagă

  Taină: În loc de carne de vită se poate face salată şi cu carne albă de găină, curcan sau chiar peşte (şalău, biban, ştiucă) ori chiar şi cu carne afumată, salamuri etc.

  Totul e să fie o carne uscată, fără grăsimi moi sau lichide, că strică tot.

  Se mai pot pune în salată şi alte bunătăţi fierte – ciuperci, albuş, conopidă, sfeclă roşie, varză şi orice alte legume. Şi, desigur, ceva picant, cui îi place. Intrare festivă, frumos colorată şi pe dinăuntru şi pe din afară, salata de bou merge cu un vin demisec uşor, alb, o Fetească Albă de Târnave, parfumată şi prietenoasă, sau de Coteşti, un pic mai energică, sau un Aligote de Iaşi, condiţionat, dar nu bătrân, că nu dovedeşte.

  FRIPTURĂ DE VÂNAT

  În ţara mămăligii pripite, care, culmea, nu numai că nu explodează, dar se şi dispreţuieşte pe zi şi pe secol ce trece, setea şi mai ales foamea de sânge au atins în sfârşit praguri interesante: vânatul e împuşcat, ucis, sugrumat, călcat şi distrus aşa cum prevede programul de cucerire şi supunere de către om a naturii şi cum foarte multe ţări civilizate au reuşit încă de acum câteva decenii.

  Valorile noastre cinegetice principale – ursul carpatin, cel mai mare pasaj de gâşte sălbatice din Europa, trofeele mondiale de capră neagră şi lup, cocoşul de munte dar şi cerbul, mistreţul, râsul, pisica sălbatică, (are rost să mai pomenesc de dropie şi spurcaci?) precum şi cele comune, iepurii, raţele, potârnichile, prepeliţele, porumbeii popeşti, căprioarele, vulpile – toate sunt în pragul dispariţiei. Am ajuns, e clar, din urmă ţările dezvoltate!

  Pe de o parte, vânătoarea comercială (adică cu străinii), inconştientă şi drăceşte de lacomă, practicată sistematic, ca o profesie şi o unică sursă de bani (mai ales în câmpie, unde nu sunt păduri) de Regia Naţională a. Pădurilor, pe de altă parte braconajul la toate nivelurile, sursă de trai pentru sărăntocii înfometaţi dar şi distracţie cu emoţii tari pentru mahări cu „spleen" autoritar şi sângeros, ne aduc rapid în Europa.

  Va fi în sfârşit ordine şi pustiu şi la noi. Gata cu dantelele de cocori şi gâşte pe cer, gata cu cioporul de căprioare ce te privesc de pe câmp, gata cu poveştile înfricoşătoare despre ursanul care doarme pe pragul cabanei!

  Am intrat în rândul lumii, suntem în sfârşit singuri, nu ne mai avem decât pe noi. Da, pe noi şi barajele, şi defrişările, şi armele, şi legile noastre inutile sau rău-făcătoare. Ce scurt a fost drumul până în această parte mizerabilă a Europei!

  Carnea de vânat matur, mai ales, are multă personalitate.

  Ca să se apropie la gust de obişnuinţele lor, ca să nu li se pară prea tare sau prea stranie la gust, orăşenii mioritici (dar influenţaţi de vest) o marinează, înainte de a o găti. Ţăranii, în schimb, o pun imediat în oală, tavă sau cratiţă şi o gătesc proaspătă, ore întregi, pe foc molcom, până e mai fragedă decât o smântână pufoasă.

  Baiţ (cald): Se pun la fiert, pe foc iute, 1 sfert de oră: 1 litru vin alb sau roşu sec, 1 pahar oţet bun, 1 litru apă, 1 ceapă rasă, 1 morcov ras, 1 ţelină rasă, 2 căpăţâni usturoi tocat, câteva foi de dafin, 2-3 rămurele cimbru, câteva boabe de enibahar, piper boabe. Se lasă să se răcească şi se toarnă peste carnea de vânat.

  Baiţ (rece): 1 litru vin, 1 pahar oţet, 1 pahar untdelemn, 1 ceapă rasă, 1 ţelină rasă, piper, enibahar, cimbru, 2 căpăţâni usturoi tocat. Se amestecă şi se toarnă direct peste carnea de vânat.

  Tradiţional, la marinat carnea se ţine 1-2 zile. Dacă e frig, chiar mai mult. Dacă animalul e tânăr, nu mai e nevoie de marinare.

  Carnea – de iepure mai ales, dar şi de orice alt vânat – se scoate din baiţ, se